Părintele Benedict Ghiuș și taina Rugului Aprins

Calendarul memoriei ni-i descoperă zilele acestea pe mărturisitorii Rugului Aprins, de la a căror arestare în noaptea de 13-14 iunie 1958 se împlinesc 59 de ani, dar mai ales pe părintele Benedict Ghiuș, membru marcant al Rugului Aprins și una dintre figurile martirice ale temnițelor comuniste, care a trecut la Domnul în 12 iunie 1990.

Fenomenul Rugul Aprins, un șantier de cercetare atât de drag celor care studiază trecutul recent al Bisericii, reprezintă expresia fidelă a conflictului dintre stăpânitorii veacului și cei care și-au asumat deplin trăirea în Hristos. Rugul Aprins și destinul martiric al părintelui Benedict Ghiuș ne vorbesc deopotrivă despre încercările de renaștere ale monahismului românesc la mijlocul secolului trecut, despre căutările isihaste din vatra Antimului, despre intelectuali și clerici pe drumul căutărilor spirituale, despre suspiciunea permanentă cu care puterea politică se raporta la viața spirituală autentică, despre credință ca formă tăcută de rezistență față de comunism, despre interpretarea ideologică a trăirii în Hristos ca activitate politică dușmănoasă și în final despre martirajul pentru Hristos în temnițele comuniste.

Născut în 1904 în Domnești, Vrancea, părintele Benedict Ghiuș, pe numele de botez Vasile, studiază teologia la Bucu­rești, și Chișinău pentru ca apoi să beneficieze de o bursă la Strasbourg, de unde se întoarce cu un doctorat în teologie.

După un periplu ca prefect al Internatului Teologic din Cer­năuți și profesor la Seminarul din Bălți, părintele Benedict se refugiază în București după cedarea Basarabiei în 1940. Frământările lăuntrice îl aduc alături de Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei și alți intelectuali aflați în căutarea isihiei. Astfel, în prima săptămână a Postului Adormirii Maicii Domnului, în paraclisul Palatului Mitropolitan din Cernăuți, participă, împreună cu Sandu Tudor, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, H.H. Stahl, Petre Manoliu, părintele Nicolae Popescu, la un program intens duhovnicesc, sub numele „Șapte zile de priveghere”, o prefigurare a Rugului Aprins de la Antim.

Tot în 1943, părintele Benedict este ales Episcop de Hotin, dar la intervenția puterii politice alegerea lui este invalidată. Pretinsa acuzație de legionarism, din partea unui regim care i-a adus el însuși la putere pe legionari în septembrie 1940, n-a reprezentat decât un pretext, care masca suspiciunea pe care un regim autoritar o manifesta față de un spirit viu, deopotrivă cultural și duhovnicesc. Contactele părintelui Benedict Ghiuș cu legionarismul au fost superficiale și pot fi circumscrise spiritului unei epoci dominate de căutări spirituale. Cartea „Înnoiește-te, Noule Ierusalime”, semnată împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca și Nicodim Ioniță, a reprezentat strigătul profetic al unor monahi conștienți de criza prin care trecea Biserica, și nicidecum un manifest politic, cu atât mai puțin unul de nuanță legionară.

Rugul Aprins de la Antim

În tranziția dominată de confuzii și fantasme politice de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, pelerinii pe calea isihiei din vara lui 1943 se reîntâlnesc la Antim, unde înființează Asociația „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, impulsionați fiind și de întâlnirea cu Ioan Culâghin, călugăr de la Optina refugiat în România în timpul războiului și care a adus cu sine tradiția isihastă a călugărilor ruși. Astfel, serile duhovnicești de la Antimul păstorit de părintele Vasile Vasilache deveniseră expresia cea mai înaltă a căutărilor spirituale, deopotrivă intelectuale și isihaste, ale unor personalități care doreau să se zidească lăuntric într-o Românie aflată pe drumul comunizării.

Tăvălugul istoriei nu putea ocoli cenaclul duhovnicesc din care făceau parte Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, alături de alți trecători prin ctitoria Sfântului Antim Ivireanul, și astfel în 1948 este desființată Asociația „Rugul Aprins“. Părintele Benedict Ghiuș este chemat de Patriarhul Iustinian la slujirea de vicar patriarhal, în 1949 fiind numit și stareț al Mănăstirii Antim, dar regimul comunist refuză numirea, invocând aceleași pretexte politice, dublate de activitatea „dușmănoasă” în cadrul Rugului Aprins. Pentru a-l feri de urmărirea Secu­ri­tății, Patriarhul Iustinian îl trimite pe părintele Benedict profesor la Seminarul Neamț, de unde se întoarce în 1955 ca slujitor la Catedrala Patriarhală.

După eliberarea din prima detenție a părintelui Daniil Sandu Tudor, 1950-1952, membrii Rugului Aprins reînnoadă firul întâlnirilor, de data aceasta într-un cerc mai restrâns, întâlnirile având loc la Mănăstirea Plumbuita, unde se afla părintele Sofian Boghiu, sau acasă la Alexandru Mironescu.

Rugăciunea inimii - „dușman al poporului”

Urmărirea informativă a Securității, dar mai ales procesul lotului Rugului Aprins, ai cărui membri au fost arestați în vara lui 1958, ne dezvăluie modul cum regimul comunist interpreta într-o cheie rudimentar ideologică căutările isihaste de la Antim. Limbajul de lemn al dosarelor, în care totul devine „activitate dușmănoasă”, „pregătire legionară”, „recrutarea de elemente în vederea îndoctrinării”, „comentarii dușmănoase la adresa regimului”, nu-i doar un rumeguș ideologic, ci reprezintă expresia fidelă a războiului deschis pe care totalitarismul comunist îl declarase lui Dumnezeu și implicit slujitorilor săi celor mai fideli.

Ideea că rugăciunea inimii este „contrarevoluţionară” şi poate constitui o veritabilă armă de luptă împotriva regimului o regăsim deosebit de sugestiv în următorul extras dintr-un proces-verbal de interogatoriu, care redă în frazeologia Securității depoziția martorului: „Rugăciunea inimii reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim prin aceea că cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate, în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem cât mai mult timp liber. În afară de aceasta, treptat, treptat deveneam nişte oameni foarte mistici şi chiar fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire.” Înţelegem, astfel, că îndemnul biblic „Rugaţi-vă neîncetat!” devenea faptă penală, condamnabilă ca „activitate dușmănoasă”, pentru care membrii Rugului Aprins au primit ani grei de închisoare. Ni se dezvăluie astfel adevărată față a politicii religioase a regimului comunist, care nu accepta decât o manifestare formală a credinței și penaliza în forme radicale trăirea spirituală autentică în Hristos.
Condamnat în 8 noiembrie 1958 la 18 ani muncă silnică, părintele Benedict Ghiuș trece prin închisorile Jilava, Aiud (1959-1962), Salcia, pentru ca în 25 iunie 1964 să fie eliberat de la colonia de muncă Ostrov, din Delta Dunării. În temnița Aiudului, unde este închis alături de majoritatea membrilor Rugului Aprins și unde suferă moarte martirică părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict se întâlnește cu un alt izvor de viață duhovnicească, aflat în căutarea rugăciunii inimii, reprezentat de „Grupul Misticilor” ce-și avea obârșia în Aiudul perioadei antonesciene.

Mărturia tăcută a credinței

După eliberare, părintele Benedict este rechemat la Catedrala Patriarhală de Patriarhul Iustinian, care și-a asumat deschis „reabilitarea și protejarea” celor care suferiseră în închisori. În sfertul de veac până la căderea comunismului, deopotrivă la Patriarhie sau la Mănăstirea Cernica, părintele Benedict a fost urmărit îndeaproape de Securitate. Experiența isihastă a Antimului, pe care părintele Benedict o reactualiza în prezența sa cotidiană, intra în conflict cu ochiul vigilent al rețelei informative, care-l suspecta că vrea să „introducă o atmosferă de misticism în catedrală, prin faptul că rostește încet și stins rugăciunile.”

Un astfel de agent, favorabil de această dată părintelui, ne-a lăsat poate cea mai fidelă caracterizare a monahului asumat, a cărui viață a fost o mărturie deplină a trăirii și jerfei pentru Hristos: „Nu trebuie uitat niciodată că dânsul [Benedict Ghiuş] este prin excelenţă un adânc trăitor al valorilor spirituale, un om permanent în rugăciune, este un «isihast», un practicant autentic şi sincer al rugăciunilor interioare.”