Părintele Constantin Galeriu şi „creştinismul social“
„Marele scandal al secolului al XIX-lea este că Biserica a pierdut clasa muncitoare.“ Aceste cuvinte, aparţinând abatelui Cardijn, rezumă una dintre dilemele majore ale Bisericii creştine, şi anume atitudinea faţă de marile transformări sociale produse în epoca modernă, care au bulversat radical ordinea instituită de secole. Asimilarea noilor realităţi nu a fost deloc uşoară din partea Bisericii, care a manifestat continuu rezerve faţă de societatea pe cale de a se naşte, din cauza rolului marginal care era rezervat religiei şi Bisericii.
Din partea cealaltă, Biserica era percepută drept un stâlp al aşa-numitului „Vechi Regim“, partizană a unei ordini tiranice, care ucide sensul şi semnificaţia libertăţii. De aceea, noile curente ideologice, care au pus accentul pe problemele sociale, au insistat, mai mult sau mai puţin, pe ideea că una din condiţiile obţinerii libertăţii este emanciparea de sub tutela Bisericii, a religiei în general, care oferă o reprezentare falsă (falsificată) asupra lumii şi a vieţii, fiind necesar să se adopte o atitudine raţionalistă, scientistă, faţă de problemele umanităţii.
Solidaritatea dintre problemele sociale şi confruntarea ştiinţă-credinţă va fi subliniată de diverşi ideologi, mergând, în cazul marxism-leninismului, până la afirmarea unei legături de directă cauzalitate între combaterea religiei şi emanciparea omului de sub orice opresiune. Mai mult, legăturile care s-au făcut între idealurile creştinismului primar şi cele comuniste au fost negate cu vehemenţă, iar idei precum „socialismul creştin“ de la jumătatea secolului al XIX-lea şi „creştinismul social“, dezvoltat la începutul veacului al XX-lea, erau calificate drept „agheasma cu care popa sfinţeşte necazul aristocratului“.
Cu toate aceste acuze, „creştinismul social“, curent de gândire care punea accentul pe un dialog între religia creştină şi problemele sociale contemporane, pe credinţa că parabolele Mântuitorului oferă multe răspunsuri dilemelor cu care se confruntă omul modern, a cunoscut o dezvoltare excepţională, în ciuda unui drum sinuos şi nelipsit de frământări. Delimitându-se de curentele socialiste, „creştinismul social“ a criticat, în aceeaşi măsură, capitalismul şi ideea de profit, fapt care orientează omenirea spre idealuri prea „materialiste“ şi împiedică o adevărată armonie socială. Aceasta poate fi realizată prin asumarea de către societate a valorilor creştine, printre care la loc de cinste se află filantropia.
Jacques Maritain şi reflecţia creştină pe marginea democraţiei
Impunerea regimurilor de tip totalitarist în Europa şi declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a făcut ca problema rolului creştinismului în viaţa bătrânului continent să devină mai actuală ca oricând. Unul dintre cei mai de seamă gânditori, care s-a aplecat în mod special asupra acestor probleme, este neotomistul Jacques Maritain. Refugiat în America, acesta redactează o mică lucrare ale cărei exemplare vor fi paraşutate deasupra Franţei. Aceasta se intitula „Creştinism şi democraţie“ şi căuta să arate că există o a treia cale între comunism, „care voia să-L alunge pe Dumnezeu, şi fascism, care voia să-L aservească şi să-L înregimenteze, a corupt religia din suflete şi a decreştinizat Biserica însăşi“. Soluţia problemelor sociale este democraţia, dar o democraţie care să îşi asume idealurile creştine. Maritain este convins că „în principiul său esenţial, această formă şi acest ideal de viaţă comună, pe care îl numim democraţie, vine din inspiraţia evanghelică şi nu poate subzista fără ea“. Apropiat de tendinţele gândirii de tip personalist, Maritain este un apărător entuziast al ideii de respectare a demnităţii şi a drepturilor persoanei, fiind convins că Iisus Hristos a oferit, prin cuvintele sale, cheia adevăratei libertăţi şi demnităţi a persoanei: „Creştinismul a proclamat că acolo unde este dragoste şi caritate, Dumnezeu este, şi că depinde de noi să facem din fiecare aproapele nostru, iubindu-l ca pe noi înşine pentru el într-o anumită manieră. Hristos i-a ocărât pe cei bogaţi şi pe farisei, El a promis săracilor şi celor care suferă persecuţii pentru dreptate, că a lor va fi împărăţia cerurilor, celor care plâng că se vor mângâia, celor care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptate că ei se vor sătura, celor milostivi că se vor milui, celor cu inima curată că vor vedea pe Dumnezeu, celor făcători de pace că se vor chema fii lui Dumnezeu“. Aceste idei, deşi uneori li s-a uitat sursa, au continuat să modeleze conştiinţa laică, care „a înţeles dignitatea persoanei umane şi a înţeles că persoana, făcând totodată parte din stat, transcende statul prin misterul inviolabil al libertăţii sale spirituale şi prin vocaţia sa spre valorile absolute“.
Considerând democraţia drept cel mai dezirabil sistem politic în raport cu creştinismul, Maritain atinge o chestiune extrem de sensibilă, cea a raportului dintre politică şi religie. El arată că „nici creştinismul nici credinţa creştină nu trebuie să fie înfeudate nici uneia dintre formele politice, oricare ar fi ea… Aceasta rezultă din distincţia fundamentală introdusă de către Hristos între lucrurile care sunt ale lui Cezar şi lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu… Poţi să fii creştin şi să te mântuieşti militând pentru nu importă ce regim politic, cu condiţia, totuşi, ca el să nu ofenseze legea naturală şi legea lui Dumnezeu… Ceea ce importă vieţii politice a lumii şi soluţionării crizei civilizaţiei nu este nicidecum de a pretinde: creştinismul va fi legat de democraţie şi credinţa creştină îl obligă pe fiecare credincios să fie democrat; este a constata că democraţia este legată de creştinism şi că direcţia democraţiei s-a ivit în istoria umană ca o manifestare temporală a inspiraţiei evanghelice“, fiind vorba de creştinism „ca ferment al vieţii sociale şi politice a popoarelor“.
„Fermentul creştin“ asupra lumii
Aceste nuanţe sunt cele care fac ca lucrarea filosofului neotomist să-şi păstreze o certă valoare după atâţia ani de la redactarea ei şi ne permite să atragem atenţia asupra pericolelor la care este supus „creştinismul social“, dintre care cel mai important este dat de pierderea dimensiunii duhovniceşti a religiei lui Hristos, care nu mai are drept scop îndumnezeirea omului, ci eşuează într-o searbădă asistenţă socială, o filantropie devenită automatism, şi cultivarea unor tot mai lipsite de duh creştin „drepturi ale omului“. Deşi scrisă cu inteligenţă, cartea lui Maritain este însă departe de a fi convingătoare în demonstrarea legăturilor dintre creştinism şi democraţie, după cum la fel de şubrede sunt apropierile făcute între religia lui Hristos şi rânduielile medievale sau la fel de legitime. Francez, deci republican, Maritain se simte că este mai aproape de acest sistem politic. În România interbelică, monarhie constituţională, unii teologi demonstrau că acesta ar fi sistemul cel mai potrivit, conform rânduielilor creştine. Însă creştinismul transcende inevitabil toate determinaţiile lumeşti, situându-se într-un plan unde libertatea şi supunerea, pasiunea şi înfrânarea se îngemănează într-o sinteză superioară. Omul devine liber dacă stăpâneşte patimile şi se supune voinţei divine, tinzând către „chipul nemuritor al lui Dumnezeu“, de care atât de frumos vorbea părintele Stăniloae. Aceasta nu înseamnă însă neglijarea problemelor sociale. „Fermentul creştin“ va fi mereu treaz la tot ceea ce ar putea aduce atingere demnităţii umane.
Reflecţii româneşti pe marginea dreptăţii sociale
Deşi a fost acuzată că pune prea mult accentul pe latura mistică şi neglijează aspectele sociale, Biserica Ortodoxă Română a manifestat, cel puţin în perioada interbelică, un interes ridicat faţă de problemele „creştinismului social“, interogaţiile asupra rolului religiei, Bisericii sau preotului în societate fiind numeroase, iar răspunsurile diverse, unele dintre ele demne de a fi consemnate în antologii europene asupra chestiunii. Nu este locul să insistăm aici asupra tuturor aspectelor ridicate de „creştinismul social“ de la noi. Ne vom mulţumi să amintim un articol, extrem de interesant, aparţinând lui Dumitru Spânu, datând din 1929 şi intitulat Socialismul în marginile moralei creştine.
Autorul priveşte cu simpatie ideile socialiste, însă le reproşează spiritul materialist, cauzat de epoca în care au apărut (începutul secolului al XIX-lea). Evoluţia istorică a arătat caducitatea separaţiei dintre credinţă şi socialism, fiind necesară împăcarea dintre cele două viziuni. „După autorii aceştia (socialişti), afirmă Spânu, Hristos n-a fost decât un revoluţionar proletar. Şi Biserica veacurilor de început cultiva spiritul comunist, aşa că învăţătura creştină modernă este o denaturare a credinţei originale“. Autorul român arată însă că „creştinii primari au primit pe robi şi oameni liberi, dar nu a trecut la un plan de rezolvare a problemelor epocii, fie paşnic, fie prin forţă. Sf. Scriptură recunoaşte forţa pentru menţinerea ordinii sociale date, dar arma înfăptuirii legii creştine este pentru toate timpurile dragostea, care învinge de fiecare dată forţa şi teroarea. Nici pretinsul comunism al Părinţilor Bisericii nu este altceva decât afirmarea constantă a dreptului la viaţă al tuturora, şi a celor lipsiţi, şi a celor neputincioşi“. Încercarea de asimilare a gândirii creştine nu este altceva, consideră Spânu, decât afirmarea implicită a creştinismului ca o forţă vitală pentru realizarea adevăratului ideal social. „Scopul ultim al socialismului este de fapt un cerc concentric cu cercul idealului pământesc al creştinismului“.
„Într-un glas cu creştinismul, socialismul dezaprobă şi condamnă abuzul de libertate, concurenţa neloială în goană după avere, cămătăria, stoarcerea, risipa şi luxul…, dar creştinismul este absolut superior socialismului; cel dintâi se bazează pe iubire, cel de-al doilea pe ură, lupta de clasă. Ce este bun în socialism ca intenţie găsim de mult în creştinism ca intenţie şi practică. Drumul de până acum al socialismului s-a încurcat pe terenuri imposibile, nu rămâne decât calea mai pe înconjur, anevoioasă şi ea, dar sigură, a moralei creştine pentru scăpare“.
Opiniile părintelui Constantin Galeriu
Dacă Spânu polemizează cu reprezentanţii socialismului „clasic“, în 1945, un tânăr preot prahovean avea curajul să pună în discuţie la modul deschis, de pe poziţiile creştinismului social, câteva dintre principiile fundamentale ale bolşevicilor în domeniul religios care invadaseră ţara. Tânărul se numea Constantin Galeriu.
Când părintele Galeriu îşi publică broşura intitulată „Misiunea noastră“, timpurile nu păreau atât de ameninţătoare. Românii încă mai sperau că după ani de dictatură şi război, se va instaura pacea şi democraţia şi în ţara noastră. De altfel, era timpul democraţiei în toată lumea, celelalte forme de guvernare fiind considerate caduce după prăbuşirea regimurilor fasciste. În plus, puterile victorioase se prezentau pe ele însele drept reprezentante ale democraţiei, iar URSS a căutat să joace un timp acest rol în ţările care, ulterior vor deveni sateliţi ai Moscovei. Că lucrurile se vor lămuri foarte repede, aceasta este altă chestiune. Însă imediat după 23 august 1944 exista o efervescenţă, o căutare a drumului pe care trebuie să-l apuce societatea românească şi, în particular, Biserica.
Conectaţi la spiritul vremii, preoţii ortodocşi din România au cunoscut bine reflecţiile contemporane pe tema raportului dintre creştinism şi democraţie. Asupra acestei chestiuni se opreşte şi părintele Galeriu, încercând să aducă discuţia la cazul concret al României. În puţine rânduri, părintele atacă concepţia bolşevică despre raporturile dintre religie şi ştiinţă şi despre rolul social al creştinismului. Dovedind cunoştinţe ştiinţifice deosebite, din domenii diverse, de la fizica atomică la biologie, părintele Galeriu combate materialismul comunist, căutând să demonstreze prezenţa spiritului în natură. În consecinţă, contradicţia dintre ştiinţă şi religie devenea caducă, iar combaterea celei de-a doua nu-şi mai avea sensul. Mergând mai departe pe firul raţionamentului, tânărul preot ajungea la rolul social pe care trebuie să îl joace creştinismul. La fel ca şi Dumitru Spânu, părintele Galeriu apreciază eforturile socialismului de a realiza fericirea oamenilor, subliniind însă limitele ideii de fericire în concepţia socialistă. El spune că „fericirea adevărată nu stă într-o senzaţie trupească, ci într-o nobilă delectare spirituală. Dacă oamenii nu ar fi mai buni, cinstiţi, iubitori, drepţi, morali cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de fericirea lumii. Aveţi (oamenii politici) datoria de a preface omenirea, din păcătoasă, într-o lume spiritualizată. Aceasta n-o puteţi face decât prin Biserică, religie, morală, pe care vreţi să le ignoraţi. Iar dacă acceptaţi domnia spiritului, atunci cu ea vine un alt adagiu: existenţa lui Dumnezeu şi apoi nemurirea sufletului“.
Recuzând vechile regimuri autoritate din România, părintele Galeriu respinge în egală măsură şi aberaţiile ateiste ale comunismului, arătând că este posibilă o coabitare a regimului democratic cu creştinismul, fapt respins categoric de propaganda bolşevică. Prin frumuseţea expresiei şi prin rigurozitatea demonstraţiei, „Misiunea noastră“ este una din lucrările de referinţă în ceea ce priveşte „creştinismul social“ în România. Părintele Galeriu a fost de altfel un admirator al lui Jacques Maritain şi unul din promotorii de frunte ai operei acestuia în România. Misiunea socială a Bisericii a devenit o constantă a preocupărilor lui Constantin Galeriu, raportată permanent la marea tradiţie a Răsăritului, fapt exprimat prin remarcabila sa operă „Jertfă şi răscumpărare“. Dincolo de cărţile sale, rămâne amintirea, pentru cei care l-au cunoscut pe părintele Galeriu, unui om aflat mereu aproape de ceilalţi, în preajma căruia nu te simţeai niciodată neglijat, dar care, în acelaşi timp, parcă nu era din această lume, în faţa căruia orice răutate sau turpitudine se veştejea. Se poate spune, fără teama de a greşi, că părintele Galeriu a fost o întruchipare a idealului social creştin.