Părintele Cozma, un om de treabă şi un monah de vocaţie

Obştea Mănăstirii Neamţ a avut, în a doua jumătate a veacului al XX-lea, câţiva călugări paradigmatici. Au ales drumul acestei slujiri din vocaţie, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru viaţa monahală, trebuie să ai chemare, întrucât drumul este greu şi lung, el trece peste prăpăstii şi locuri neumblate, greu accesibile. Dacă nu ai vocaţie, va fi dificil pentru oricine să rămână în mănăstire şi să trăiască în spirit filocalic, până în cea din urmă zi a vieţii sale.

În anii 80 ai sfârşitului mileniului al doilea, în „mănăstirea mănăstirilor româneşti“, îşi ducea zilele cuviosul monah Cozma Cora, născut în ţinutul Fălticenilor, la graniţa imperiului cu regatul, venit la călugărie încă din tinereţe, împreună cu fratele său Isidor, protosinghel şi duhovnic în aceeaşi obşte nemţeană.

Monahul Cozma nu se încadra în ceata proestoşilor. Avea mai mult de 45 de ani de nevoinţă, dar refuzase hirotonia şi ascultările înalte. Cuvios şi veghetor, smerit şi conştiincios, harnic şi răbdător, Cozma Cora îşi ducea zilele întru aşteptarea răsplătirii celei drepte şi nevestejitei cununi.

„O liturghie pierdută nu mai ai cum s-o recuperezi“

Care erau de fapt virtuţile acestui monah nemţean? În primul rând, statornicia şi îndelunga slujire. Circulau, prin mănăstire, cuvinte patericale care spuneau că monahul n-a părăsit mănăstirea vreo 30 de ani, şi, probabil, cifra ar fi crescut până la 50, dacă n-ar fi fost obligat să meargă la un spital, pentru operaţie şi consultări urgente.

Aceeaşi tradiţie nescrisă a monahilor vorbea că n-a părăsit mănăstirea nici pentru înmormântarea tatălui său, de la Băişeşti, iar în ziua înmormântării fratelui său de la Neamţ, n-a părăsit ascultarea încredinţată de conducerea mănăstirii, chiar cu riscul de a fi fost considerat cu inimă aspră de către cei din preajmă.

Părintele Cozma a fost un rugător, un monah al pravilei şi al rânduielilor eclesiale. Stătea în strana din preajma Icoanei Maicii Domnului, parcă cerându-i protecţia, şi intervenea uneori în timpul slujbelor, atunci când novicii greşeau cu ceva la rânduielile de tipic şi chiar la anumite formulări din cuprinsul slujbelor zilnice.

Într-o zi de vară, asaltat de câteva grupuri de vizitatori matinali, n-am ajuns la Sfânta Liturghie. În faţa muzeului, l-am întâlnit pe monahul care tocmai ieşise din biserică: „De ce ai lipsit, cuviosule, de la slujbă?“ După ce i-am explicat motivul, pe care-l socoteam întemeiat, mi-a spus: „Dacă ai lipsit de la o Liturghie nu mai ai cum s-o recuperezi“. Avea dreptate.

Monah simplu, cu doar câteva clase primare, socotea fiecare slujbă o treaptă urcată spre Cer, pe drumul nevoinţelor duhovniceşti.

Paznicul vinului

Ascultarea lui era la beciurile mănăstirii. În tinereţe, a fost ucenic la stăreţie. Pregătea protocolul pentru oaspeţi, deretica încăperile şi îngrijea grădina stăreţiei. Se spune că, vara, erau sumedenie de flori multicolore a căror sămânţă o păstra, cu grijă, pentru anul viitor. Când se topeau zăpezile îşi aducea uneltele şi cutiile cu bulbi, încredinţându-le, din nou, pământului, pentru câteva luni. Stareţul mănăstirii, când îşi petrecea oaspeţii, le amintea: „Florile sunt îngrijite de părintele Cozma. Aşa or fi şi în grădinile raiului“.

În lunga sa şedere la Mănăstirea Neamţ, monahul Cozma a lucrat cu vreo 15 stareţi. Unii dintre ei au ajuns episcopi, altul a stăreţit o zi şi o noapte (episcopul Eugeniu Laiu), alţii i-au rămas, definitiv, la inimă pentru grija lor arătată acestei mănăstiri, greu încercate. În unele momente, vorbea despre oamenii de altă dată, se bucura ca un copil când vreun ierarh îi trimitea câte o carte sau o felicitare. Le aşeza lângă icoane şi povestea celorlalţi de atenţia cu care fusese cinstit.

Locuia într-o căsuţă din apropierea chiliilor care au aparţinut episcopului Narcis Creţulescu, şi-i era vecin şi ucenic arhimandritului Caludiu Dreveleanu, prietenul din tinereţe al Sfântului Ioan Iacob. În spatele casei, avea câţiva stupi şi-l vedeai, adeseori, trebăluind pe lângă ei, în zilele senine. Acasă era milostiv, împărţea, toamna, merele culese din livadă, chiar mierea de albine, şi celelalte roade din grădină. Oamenilor nevoiaşi le oferea şi câte un bănuţ, în zilele când primea pensia. La chelărie, era altfel. Primeai greu câte un păhărel de vin, şi acela pe jumătate, iar de cantităţi mari, nici nu se discuta. Când vreun monah mai tânăr insista să cumpere câteva kilograme de vin, nu se abţinea să spună: „Mare război şi tulburare provoacă vinul acesta în viaţa noastră“. Niciodată n-am primit de la el vreo sticlă cu vin, dar, cu toate acestea, a trebuit să recunosc, de fiecare dată, conştiinciozitatea ce o avea faţă de mănăstire. Deşi a trăit în veacul al XX-lea, monahul Cozma Cora a fost, parcă, un vieţuitor din perioada de aur a Bisericii, un înţelept şi un model de ascultare şi frumoasă vieţuire.

Ascultare fără jumătăţi de măsură

O altă virtute a monahului Cozma a fost negrăirea de rău. Orice persoană trecea neobservată pentru el. Se abţinea să facă comentarii în plus, iar când le făcea, avea ceva din nevinovăţia unui prunc care-i, întotdeauna, lipsit de răutate. Monahul Cozma nu se angaja în discuţii păgubitoare, nu vizita pe nici unul dintre confraţi, în afară de spovedaniile pe care le făcea duhovnicului, din când în când. Era sobru şi scump la cuvânt, dar, uneor,i găsea câte o sintagmă reuşită şi vorbe de duh, într-o veritabilă tradiţie paisiană.

În chilie, avea cărţi pe slovă veche, din care citea foarte mult. Pe lângă vestitul Ceaslov de Neamţ şi Psaltirea patriarhului Nicodim (căruia i-a fost, un timp, ucenic) avea vechile Proloage, din care lectura, în fiecare zi, despre viaţa sfântului pomenit.

La fiecare Liturghie, aducea o lumânare de ceară curată pe care o făcea din ceara strânsă de albinele pe care le îngrijea, o aprindea cu mâna lui şi se ruga pentru toţi cei pe care cuprindea sufletul său curat.

Un monah al liniştii şi al statorniciei. Se îmbrăca modest şi purta o rasă veche de şiac, un material făcut, de demult, de monahi sau călugăriţe din ţinutul Neamţului.

Episcopii care aveau legături cu Neamţul îl preţuiau, între ei, patriarhul Teoctist, care-i adresa, în timpul vizitelor canonice, cuvinte de preţuire.

Monahul Cozma era un om al rânduielii şi ascultării. Din acest punct de vedere, nu cred că i s-ar fi putut reproşa ceva. Ascultarea lui mergea până la capăt. Nu umbla cu jumătăţi de măsură. La aceasta se adaugă statornicia şi credincioşia totală faţă de mănăstire şi faţă de idealul însuşi al vieţii pe care o îmbrăţişase.

Pentru acest exemplu pe care l-a oferit dezinteresat, neostentativ şi permanent, l-am considerat, pe părintele Cozma, un om de treabă şi un monah de vocaţie.

Neajungând nici într-o zi la măsura ce ne-o oferea cu prisosinţă, l-am trecut în „dipticele“ pe care îl pomenesc la Liturghie, amintindu-mi, şi în acest, fel de împlinirile spirituale pe care le dobândise. Nu în ultimul rând, trebuie să subliniez că părintele Cozma n-a făcut, vreodată, caz de virtuţile lui, nu s-a lăudat cu ele, ci, dimpotrivă, s-a comportat ca un om obişnuit, fără să lase loc comentariilor şi părerilor pripite.

Sfârşitul vieţii, la sfârşit de an

În anul 2005, cu o zi înaintea Anului Nou civil, trupul istovit al bătrânului ascultător s-a întors în pământul din care fusese făcut. A doua zi, după pomenirea Sfântului Vasile, monahii Lavrei s-au strâns, fără chemare specială, să-i cânte slujba de îngropăciune. M-am adăugat şi eu, cinstind, în acest fel, o viaţă trăită în foşnet de Ceaslov şi Psaltire, mângâiată de simfonia beethoveniană a clopotelor voievodalei mănăstiri şi ocrotită de Mântuitorul Hristos Cel înălţat la Cer, pe care Sfântul ctitor voievod Ştefan Îl ruga să ne acopere cu mila Sa, de acum şi până-n veac.