Părintele Daniil Sandu Tudor: Să nu fiți căldicei!

Expresia din titlul acestui articol provine din Sfânta Scriptură și a fost îndelung citată. Un aspect mai puțin cunoscut: expresia a devenit un fel de laitmotiv al vieții Părintelui Daniil Sandu Tudor încă din anii ’30, poate și mai devreme, ai secolului trecut...

Bună parte dintre ucenicii părintelui Daniil, pe câțiva i-am cunoscut personal, amintesc constant că părintele Daniil le repeta adesea: Să nu fiți căldicei! - explicându-le, bineînțeles, proveniența și sensurile creștin ortodoxe ale acestei afirmații. Dar Sandu Tudor îndrăgea această afirmație cu mult îna­inte de tunderea în monahism. Astfel încât în anul 1937 publică un articol cu titlul „Nu în tagma căldiceilor”. Semnificativ, jurnalistul și poetul Sandu Tudor a scris și a publicat acest articol în ziarul pe care-l coordona, Credința (nr. 1006/21 martie 1937), așadar cu câteva luni mai devreme de bine cunoscutul său accident, petrecut la mijlocul lunii august 1937, tragedie din care a supraviețuit prăbușirii avionului pe care-l pilota (vezi articolul nostru din Ziarul Lumina, 15 mai 2024). Inedit pentru vremea noastră, publicăm integral acest articol al viitorului Părinte Daniil, care, iată, își păstrează actualitatea după aproape nouă decenii:

„Mândria și deviza a două veacuri înapoia noastră a fost lupta și dărâmarea tuturor superstițiilor și prejudecăților. Revoluția franceză a crezut că ne-a adus această libertate. Familie, rege, religie, se năruiau ca supremele pricini ale tuturor celorlalte minciuni. Se născu un tip răsturnat de om, scuturat de orice constrângere sau tradițio­nalism. Și omul acesta nou se în­mulți și cuceri totul și ajunse omul comun de azi, marele număr al po­poa­relor. S-a spus: fiecare ins să se bucure cât poate de viață, volnic și nestânjenit de nimeni. «Drepturile omului» fură declarate fundamentala lege a societății. Așa luă ființă dinamismul modern, viteza în infinit. Și se văzu uriașa creștere a puterii omului fără limită impusă, a omului titanic, al zgârie-norilor, electricității, aeroplanului. Dar mai infinită decât toate crescu pofta omului.

Din pofta aceasta atinsă de viciul infinitului, pofta aceasta pururea nesăturată, «care întrece totdeauna ceea ce i se dă și își născo­ceș­te fără încetare noi nevoi», omul își făcu cheia «progresului său». Creșterea nevoilor, necesităților, a randamentului de viață, a confortului, a puterii de consumație, e secretul fericirii moderne, al bancherismului, capitalismului, miliardarismului de azi. Goana aceas­ta după bucuria pământească, iureșul acesta al împlinirii poftelor cuprinde însă în miez un mare viciu. În însăși pornirea de a-ți împlini, la infinit, mereu noi pofte, e un gol care ni­micește esența bucuriei. «Prin căutarea de plăcere, omul distruge pe cea mai mare din toate: surpriza». Din goana după noutate, nimeni nu se mai uimește de nimic. Sufletul își atinge marginea propriei sale dezmărginiri. Astfel el descoperă spleenul, nihilismul și ateismul de stat, dezgustul, oboseala și apoi cea mai grozavă dintre sinucideri, moartea spirituală, adică indiferența totală față de gingașele realități lăuntrice. Dinamismul omului modern, materialist și fără iluzii, ajunge acea «împietrire a inimii» de care vorbesc asceții ca de cea mai înspăimântătoare înfundare a omului lumesc. Cum spune Ioan Scolasticul: «Nesim­țirea este omorârea sufletului și moartea minții, mai crudă și mai deplină decât moartea trupului».

Nici cele mai tari senzații nu-l pot scoate din această toropeală de limită, care se poate pretențios numi sobrietate sau chiar filozofia modernă a dezamăgirii.

Ajunși aci, iată ce actual sună, acea a șaptea scrisoare din Apocalipsă către cei din cetatea Laodiceea: «Știu faptele tale, că tu nu ești nici rece, nici fierbinte. O! de-ai fi rece sau fierbinte! Așa, fiindcă ești căldicel, iară nu rece, nici fierbinte te voi zvârli din gura mea». Și mai departe: «Înflăcărează-te dară și pocăiește-te!»

Omul modern nu este nici credincios, nici necredincios. Sufletul lui dezamăgit trăiește într-un vag, într-o nehotărâre, o nelămurire, un nesfârșit căldicel. Din pricina aceasta e zvârlit din inima Adevărului cel Viu, să rămână o nesfârșită zvârcolire în gol.

Cutremurător cuvânt acesta al profetului: «O! de-ai fi rece sau fierbinte». Frigul de gheață arde ca și focul; cel ce tăgăduiește cinstit, din adânc, de teamă sau chiar din ură Adevărul cel Viu, pe Dumnezeu, e mult mai aproape de El decât «căldicelul». Se poate crede prin negație, prin blestem, așa cum credea în El acel tâlhar, Vanni Fucci, de care Dante ne spune că, în Infern, el insulta pe Dumnezeu cu gesturi nerușinate (Infernul XXV, 1.3). Căci, chiar și dracii cred în Dumnezeu, ca și mulți atei, și ei sunt mai aproape decât «căldicelul».

Ateismul modern nu mai e diabolic, el se reduce la un fel de teorie materialistă vagă și ipotetică, care naște, față de marile probleme metafizice, un fel de surâs binevoitor, sau puțină ironie siropoasă.

În tagma «căldiceilor» intră însă și mulți - prea mulți - dintre acei ce își spun cu destulă ușurătate «dreptcredincioși». Aceștia cunosc Înfricoșatul Adevăr al Lumii, așa cum cunosc și Tabla înmulțirii. «Cei ce spun că cred în Dumnezeu, și care totuși nu se aprind de dragoste nici nu se tem de El, nu cred în El, ci în aceia care i-au învățat că Dumnezeu există, cari, la rândul lor, nu cred nici ei în El. Cei ce, fără înflăcărarea sufletului, fără spaima, fără îndoiala, fără deznădejdea nădejdii, cred în Dumnezeu, nu cred decât în ideea-Dumnezeu, dar nu în însuși Viul Dumnezeu».

Acești căldicei pioși și cumsecade sunt și ei zvârliți de la fața Adevărului și mai departe de El decât acei ce cu furie Îl tăgăduiesc nevoind să existe. Răceala acestora însă arde ca flacăra și ei fără voie Îl mărturisesc prin chiar tăgadă.

Numai inimile de foc ale dragostei de Adevăr îl află cu adevărat pe acest viu Adevăr. Iar martiriul, această învăpăiată uitare de sine până la jertfă, e însăși Frumusețea în adevărata ei haină”.

Indubitabil, această temă de me­ditație, „omul căldicel”, a fost dezbătută de Părintele Daniil Sandu Tudor și în cercuri intime, cu apropiații. Nu întâmplător, redactată exact în perioada întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, replica creștin-ortodoxă a lui Alexandru Mironescu la celebrul volum „Lacrimi și sfinți” al lui Emil Cioran, conține și un paragraf pe acest subiect. Spre deosebire însă de stilul pastoral-profetic al lui Sandu Tudor, profesorul Al. Mironescu notează câteva gânduri optimiste (eseul „Talant în nisip”, publicat în volumul Calea Inimii, Humanitas, București, 2019, p. 140): „În jurul anului 1900, ateismul și creștinismul erau deopotrivă confortabile; se putea vorbi de un ateism confortabil și de un creștinism la fel. Acum, această înspăimântătoare situație s-a schimbat. Astăzi, tragicul nu se mai naște dintr-o plictiseală, plictiseala că nu se întâmplă nimic, ci se naște dintr-o alarmantă instabilitate a unei furtuni de evenimente. Obligația unor angajamente în viață, în răul sau în binele care se amestecă mereu, a devenit din ce în ce mai imperioasă, iar numărul celor căldicei se împuținează (subl. M.V.) și n-ar fi de mirare să ajungă neglijabil. Experiența tragicului se generalizează și se impune ca o problemă de conștiință chiar celor care nu sunt încă direct atinși. S-ar putea să fie începutul unui proces de regenerare spirituală. Mă exprim cu prudență, dar în sinea mea cred într-o regenerare. Rezerva mea ține de faptul că, cel puțin deocamdată, suferința noastră nu e pentru Dumnezeu, deci nu e un spor al sentimentului de responsabilitate față de noi înșine și față de ansamblul comunității, dar s-ar putea să devină, cu timpul. Suferin­țele noastre sunt deocamdată provocate de noi înșine, ca un bumerang al prostiei și nemerniciei. Omul e propriul călău, iar sufe­rința apare ca o stupiditate jalnică. Or, această stupiditate funcțio­nează ca un ecran în raport cu înțe­legerea mai profundă, în economia vieții, a parametrului sufe­rinței. Suferința este însă simptomul unei prăbușiri, al unei lichidări, dar și al nașterii unui nou ev, despre care a vorbit în chip pro­fetic Berdiaev.

O renaștere creștină? Da”.