Mărturii despre accidentul de avion al lui Sandu Tudor

De-a lungul anilor au fost rostite numeroase lucruri despre accidentul de avion al lui Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil de la Rarău. Ajunsă deja aproape legendară, povestea acestui accident aduce inevitabil și o sumă de inexactități. Iată motivele pentru care voi insista în continuare asupra faptelor reale, confirmate de mărturiile unor apro­piați ai celui care, peste doar un deceniu de la eveniment, avea să fie ini­ția­torul și principalul fondator al Rugului Aprins. Pentru a clarifica acest accident, am scris pentru prima oară în revista Convorbiri literare (nr. 10/2013) câteva chestiuni concrete. Descoperind apoi alte și alte dovezi și mărturii, am mai publicat și în alte locuri, toc­mai pentru o mai bună cunoaș­tere a ceea ce s-a petrecut în mod real – iată mai jos o scurtă sinteză.

Povestea - pe care o veți auzi adesea inclusiv în mediile eclesiale - spune că, în timp ce avionul pierdea din viteză, Sandu Tudor s-a rugat fierbinte Maicii Domnului, promiţând să-şi închine zilele pe care le va mai avea de trăit vieţii creştine. Minunea s-a produs cu adevărat, avionul s-a prăbuşit deteriorându-se serios, pe când pilotul n-a păţit mai nimic.

O altă variantă este că accidentul s-ar fi petrecut deasupra Mării Negre, că protagonistul ar fi supravieţuit timp de două-trei zile înotând pe lângă resturile avionului, până ce ar fi fost recuperat de un vas etc. Precum în jocul copiilor numit „telefonul fără fir“, istoria reală și dramatică a căderii cu avionul a acestei personalități a Bisericii Ortodoxe Române devine în narativul popular un fel de legendă, cu exagerări și deformări, unele ridicole.

Da, acest accident a avut loc în luna august 1937, dar pe uscat, în preajma Bucureștiului, la Aeropor­tul Băneasa. Înainte de aceasta, observăm cum în Credința, ziarul pe care-l patronează Sandu Tudor, apar aproape zilnic ştiri din viaţa aviaţiei româneşti şi internaţionale. Era firesc, zborul omului cu avionul era încă un domeniu care ţinea de miracol în acei ani. Nu numai în Credința apăreau astfel de ştiri, ci în întreaga presă românească şi internaţională. Dar în acest ziar accentul era mai mare, se cunoştea că directorul avea el însuşi un mic avion (avionetă) personal pe care-l şi conducea în urma unui brevet obținut în ziua de 5 de­cembrie 1936 - ceea ce chiar era o raritate pe-atunci.

Absolut remarcabil: spre deosebire de alte câteva gazete naționale și locale, în ziarul Credința nu este publicată nici o știre referitoare la căderea cu avionul petrecută (probabil) în ziua de vineri, 13 august 1937! Aceasta confirmă smerenia directorului ziarului, Sandu Tudor, smerenie despre care avea să mărturisească și prietenul său Al. Mironescu peste ani.

În urma unei ştiri zeflemitoare publicate într-unul dintre ziarele de extremă dreapta, Porunca vremii (joi, 19 august 1937), semnat de Nicolae Crevedia, Sandu Tudor dă o replică acidă, dar şi melancolică în Credința de sâmbătă, 21 august 1937, într-un articol-editorial intitulat Răspuns la toate „Creveditismele“.

După ce face câteva ironii amare privitoare la cel care luase în râs dramaticul eveniment, Sandu Tudor notează: „Acum câteva zile autorul acestor rânduri s-a strecurat pe lângă năluca de gheaţă a Îngerului Morţii. Veneam de peste munţi în zbor de antrenament. Avionul intrat într-o «vrille» [vrie] m-a prăbuşit la pământ [...] Există o minunată solidaritate a Vieţii faţă de Moarte; a bărbaţilor teferi în faţa primejdii. A ajuns şi până la mine. Dar numai denaturaţii şi cioclii pot face zeflemeli scârnave în preajma suferinţii sau a morţii. Nu urmarea unei porniri m-a iscat să fac acest limpede desemn cu peniţa, ci numai să lămuresc pe prieteni“.

Avem astfel câteva răspunsuri, dar şi mai multe întrebări. Din articolul lui N. Crevedia (mai exact din replica la replică publicată imediat în Porunca vremii, duminică, 22 august) aflăm că Sandu Tudor și-ar fi rupt o mână în urma accidentului. Primul răspuns este că accidentul s-a petrecut pe uscat, aproape de Bucureşti, venind de la munte. Al doilea este că pilotul a suferit, totuși, câteva traume de ordin fizic, minore, de altfel, dată fiind gravitatea accidentului.

Cele de mai sus au fost confirmate ulterior de apropiați precum prof. Alexandru Mironescu: „Altă dată s-a prăbușit cu avionul din înal­tul cerului, sub privirile înmărmurite ale celor care îl așteptau. Avionul s-a făcut zob. L-am văzut și eu. Sandu a ieșit din mormanul de fiare absolut întreg, nici măcar cu o zgârietură…” („Floarea de Foc”, Ed. Eikon, București, 2019, p. 223) sau pr. Andrei Scrima: „Își descoperea, pe atunci, pasiunea zborului. Într-o zi, îndreptându-se spre aterizare, s-a angajat într-o vrilă din care nu a putut redresa; aparatul s-a zdrobit de pământ. Trecându-mi fotografiile accidentului, nu rămânea decât să te uimești «peste fire» că cineva a putut scăpa de acolo nevătămat. Ne-am înșela crezând că accidentul a pus capăt aventurii lui aviatice: a doua zi, s-a urcat într-un aparat similar, și-a luat zborul și, la aterizare, a refăcut condițiile accidentului din ajun - ieșind de data asta cu bine” („Timpul rugului aprins”, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 156).

Iată mai jos doar alte două reflectări în presa vremii ale acestei prăbușiri cu avionul: „Vineri d.a. [după amiază], la ora 5 s-a întâmplat un grav accident de avion pe aeroportul Băneasa. Un avion «Klemm» având ca pilot pe d. [domnul] Sandu Tudor, se înapoia de la Constanța. Pe când se afla deasupra aeroportului și pilotul se pregătea să aterizeze, din motive ce urmează a fi stabilite de ancheta în curs, avionul a intrat în pierdere de viteză, prăbușindu-se la pământ de la o înălțime de 150 m. Aparatul s-a sfărâmat complet, iar pilotul, scăpat ca prin minune cu viață, s-a ales cu grave contuziuni. D. Sandu Tudor a fost transportat la spitalul francez“ (ziarul Curentul, luni, 16 august 1937).

„Un accident de avion, care din fericire n-a avut urmări grave, s-a întâmplat ieri seară pe aeroportul de la Otopeni. D. Sandu Tudor, directorul ziarului Credința, care este și pilot amator, a decolat ieri la bordul unui avion «Fleet» pentru a face un zbor de antrenament până la Brașov. D. Sandu Tudor a ajuns în bune condițiuni la Brașov, după care și-a reluat zborul pentru a se reîntoarce în Capitală. Pe când avionul se afla la 60 de metri înălțime dea­supra aeroportului Otopeni și d. Sandu Tudor se pregătea să execute manevra de aterizare, dintr-o gre­șeală de pilotaj, avionul s-a angajat în vrille. Aparatul s-a prăbușit intrând în pământ cu aripa dreaptă. Avionul a fost prefăcut în bucăți. D. Sandu Tudor a ieșit de sub dărâmături complet nevătămat. Autoritățile aeronautice au deschis o anchetă“ (ziarul Dimineața, din 16 august 1937).

Cum se poate observa, inclusiv reflectarea imediată în presă are inconsecvențele ei. Fapt este că poetul și jurnalistul Sandu Tudor a reușit să supraviețuiască miraculos în urma unui grav accident de avion. Chiar dacă pășise deja pe calea aprofundării misticii creștin-ortodoxe încă de la întoarcerea sa din pelerinajul în Sfântul Munte (1929), indubitabil viața viitorului părinte Daniil Sandu Tudor a devenit alta din acel moment în care a trăit minunea salvării sale din acest dramatic accident.

O vrie (din franțuzescul «vrille»), urmată de o prăbușire a avionului, determina o vrie în viața omului Sandu Tudor, care avea să-l înalțe, o vrie fără egal, care avea să zidească mirabile zboruri în cultura și spiritualitatea românească...