Părintele Dumitru Fecioru, erudit teolog şi traducător al textelor patristice

Din pleiada de mari preoți profesori ai învăță­mântului teologic românesc născuți la începutul secolului trecut, care - în ani de grele încercări pentru Biserică - au ținut aprinsă flacăra Ortodoxiei de la catedrele universitare din București și au îndrumat generații de studenți deveniți mai apoi vrednici slujitori ai altarelor, se desprinde marele traducător și patrolog Dumitru Fecioru.

Viitorul stâlp al teologiei și spiritualității româ­nești a văzut lumina zilei pe 18 iulie 1905 în satul Poiana din județul Bacău, în familia morarului Ion și a soției sale Maria, fiind cel mai mare dintre cei opt frați și surori, dintre care un alt frate, Teodor, a fost preot și chiar primar al Bacăului, iar o soră, preoteasă și învățătoare. La sfatul preotului și învă­țătorului din satul natal, a urmat Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași, apoi a continuat studiile teologice universitare la București, în anul 1930 încununându-le cu teza de licență Gnosticismul la Clement Alexandrinul. Cinci ani mai târziu obține doctoratul în teologie la aceeași facultate, după un periplu academic pe la uni­versitățile de profil din Atena, Berlin și München. În vara anului 1940, în urma unei audiențe la noul Patriarh Nicodim Munteanu, care îl primește binevoitor la Mănăstirea Neamț, obți­ne promisiunea că, în curând, va fi hirotonit preot.

Și-a început slujirea la capela Azilului „Elena Doamna” din Bucu­rești, continuând (din 1940) ca slujitor de vocație aproape jumătate de veac în mijlocul credincioșilor de la Parohia „Schimbarea la Față” (Cuțitul de Argint) din Capitală. În acest lung răstimp a fost profesor la Facultatea de Teologie, unde a predat, pe rând, Omiletică patristică, limba greacă, Noul Testament și Patrologie. După arestarea arhidiaconului Bartolomeu Anania (1958), Patriarhul Justinian Marina i-a încredințat o vreme conducerea Bibliotecii Sfântului Sinod (1959-1961), iar apoi, până în 1971, a îndeplinit ascultarea de consilier patriarhal la Sectorul relații externe. 

Începuturile cercetărilor academice

Părintele Dumitru Fecioru este cel care a pus în lumină Viața Sfântului Ioan Damaschin. Studiu de istorie literară creștină ca teză de doctorat, susținută și publicată la București în anul 1935. În prima parte a lucrării expune viaţa aghi­o­grafică a Sfântului Ioan Damaschin din limbile arabă, greacă și latină, iar în cea de a doua parte, viața istorică a marelui teolog al icoanei, imnograf și melod al tra­diției răsăritene. În cercetarea academică putem spune că a debutat inspirat, prin aplecarea asupra personalității Sfântului Ioan Damaschin, cel care a compus canoanele Învierii, monumentalele stihiri ale celor opt glasuri din slujbele înmormântării și multe altele, fiind cu adevărat un reper fundamental al lumii ortodoxe bizantine și marcă autentică a monahismului palestinian cu centrul în Mănăstirea Sfântului Sava. Diferitele versiuni ale vieții Cuviosului Ioan au fost studiate temeinic, tânărul teolog Dumitru Fecioru mențio­nând în introducere că orice biografie a unui înaintaș este rod al dragostei.

Grijă pentru îmbogăţirea fondului de carte teologică

Părintele Dumitru Fecioru, având și experiența cărții din vremea tinereții, când a lucrat la Biblioteca Ateneului, peste timp a ajuns director al Bibliotecii Sfântului Sinod, beneficiind, alături de alte nume sonore ale Ortodoxiei româ­nești, de grija Patriarhului Justinian Marina de a fi angajat al instituțiilor Patriarhiei Române. Într-un relativ scurt răstimp, părintele Dumitru Fecioru a sporit fondul de carte al acestei biblioteci ca membru al comisiei de achiziții, a organizat aici toate fondurile bibliotecilor instituțiilor bisericești desființate și a început acum aproa­pe 60 de ani Catalogul manuscriselor românești, la care se mai lucrează și în prezent. Pasiunea deosebită pentru carte și-a manifestat-o și alături de părintele prof. Olimp Căciulă, un alt traducător important, înființând în București Biblioteca Viața nouă, precum și Librăria Teologică. 

Mărturii din trecut şi prezent

Părintele prof. Dumitru Fecioru a trecut la Domnul în ziua de 22 februarie 1988, în București. Prohodirea sa a avut loc la Biserica Cuțitul de Argint, unde slujise 48 de ani. Cuvinte de aducere-aminte au ținut Episcopul vicar-patriarhal de atunci Vasile Târgovișteanul, preotul Ioan Mircea, părintele prof. Constantin Galeriu, părintele. prof. Ilie Moldovan de la Sibiu, care au alcătuit, împreună cu părinții profesori Dumitru Radu, Ștefan Alexe, Constantin Corni­țescu, Nicolae D. Necula, Nicolae Dură și Petre I. David, soborul slujbei de înmormântare.

Cei care ar dori să îi cinstească memoria traducătorului, profesorului și preotului Dumitru Fecioru îi pot aprinde o candelă la crucea modestului său mormânt din Cimitirul Bellu, fig. 53, locul 37, la doar câțiva pași de altarul capelei centrale a cimitirului. De asemenea, mormintele celor care l-au născut, crescut și educat într-un chip ales, părinții Ion și Maria, se află în cimitirul localității Helegiu (Bacău), după cum indică doamna învățătoare Ileana Andrieș de la Școala gimnazială „Alexandru cel Bun” din municipiul Bacău. În același oraș a luat ființă și Cercul pastoral „Preot Profesor Dumitru Fecioru”.

În memoria activităţii şi personalităţii acestui mare teolog la București, din 2011, sunt invitați în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, la Olimpiada națională de limbi clasice „Dumitru Fecioru”, studenţi de la toate facultăţile de teologie ortodoxă din ţară.

Iată o mărturie de suflet despre marele traducător, culeasă din însemnările părintelui Liviu Brân­zaș (1930-1998), un mărturisitor din vremu­rile grele, care, aflat în București pe 25 ianuarie 1985, nota: „Pe culoarele Patriarhiei m-am întâl­nit cu părintele Dumitru Fecioru. Când am auzit cine este, i-am cerut permisiunea să-i strâng mâna, pe care întinzându-mi-o, m-am aplecat din­tr-un imbold sincer să o sărut. El se opunea, dar eu l-am ținut strâns cu forța și m-am aplecat să o sărut, zicând:

Nu în ultimul rând, mai aducem în atenție și un însuflețit îndemn generic al marelui tâlcuitor de carte bisericească către toți păstorii de suflete și slujitori ai Sfântului Altar: „Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt, al slujirii preoțești […]. Poți lega și dezlega sufletele, poți scoate din iad […] și poți duce în Rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor […]. Poți cu fărâma ta de trup în care pâlpâie sufletul, poți coborî pe Dumnezeu din ceruri ca să te sfințească și să te mântuie și ca și tu la rândul tău să sfințești și să mântui pe credincioșii tăi. O, poți! Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ți-a dat-o Dumnezeu […]”.