Părintele Mitropolit Kallistos Ware - duhovnicul

O lume care l-a cunoscut pe părintele Kallistos îi regretă astăzi plecarea, dar lasă și acum o lumină în lume în drumul său către cei vii de dincolo de veac.

Profesor universitar la Oxford, unde a predat limbi clasice și istoria Bizanțului, întemeietorul Institutului Ortodox de la Cambridge a aflat Ortodoxia când avea 17 ani și, cu încercările care survin atunci când trebuie să faci un pas important, a devenit ortodox la 24 de ani, purtând în inimă dorința neîndoielnică de a intra și de a fi în Biserica Ortodoxă în tot acest răstimp de șapte ani. Părintele a avut o viață trăită în Ortodoxie, în care bucuria luminoasă a aflării căii se revărsa dintr-însul existențial, ca o fântână de har și de libertate. Un mare teolog al secolului trecut și al primelor două decenii ale secolului nostru, a fost activ în lumea academică până la sfârșit, într-un echilibru desăvârșit al vieții sale în Biserică și printre oameni, creștini sau necreștini. În sălile de conferință de pretutindeni îl ascultau toți, bucuroși să primească darul cuvântului cu înțelesuri minunate despre ei înșiși în Lumina lui Dumnezeu, prezent acolo în mod simțit. Aveam să aud mai târziu și în limba engleză cuvintele acestea, amintite de Sfinția Sa: „Prietenul meu, părintele Dumitru Stăniloae, mi-a spus că nu te poți cunoaște, nu te poți înțelege decât în dragostea și în comuniunea cu celălalt”. Acesta era și darul oricărei întâlniri cu părintele Kallistos, între mulți sau puțini. De astfel de întâlniri fundamentale a avut parte și Sfinția Sa de-a lungul vieții. De altfel, orice întâlnire este fundamentală, dar unele dintre ele vin cu o încărcătură personală, cu o plinătate de sens izvorâtă din dragostea și unirea lor profundă, nesfârșită, cu Dumnezeu Cel adevărat. Căci mărturisirea Sfintei Treimi celei adevărate, în care Fiul este născut din veci din Tatăl și în care Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și se odihnește în Fiul, înseamnă înțelegerea adevărată, nu numai a Sfintei Treimi, ci a oricărei relații, și cu Dumnezeu, și cu omul. Teologia sa, scrisă sau expusă în conferințe, este în același timp academică, după toate regulile prestigioasei Universități din Oxford, dar și personală, revelatoare, vie, scrisă și rostită pentru întâlnirea cu orice om. Aceasta este latura personalității sale pe care doresc să o împăr­tă­șesc aici: această teologie ca re­vărsare în întâlniri fundamentale, de neuitat. Așa cum este și teologia prietenului său, părintele Dumitru Stăniloae, și a altor prieteni ai săi.

În perioada când aștepta momentul primirii lui ca membru în Biserica Ortodoxă, în jurul vârstei de 20 de ani, a intrat în Catedrala ortodoxă rusească din Londra. Acolo s-a petrecut prima întâlnire cu Sfântul Ioan Maximovici, care oficia în acel moment Sfânta Liturghie, a tânărului Timothy Ware. Părintele povestea: „Încă nu eram ortodox, dar îmi doream din toată inima să fiu, mă pregăteam să intru în Biserica Ortodoxă. Părintele Ioan Maximovici slujea. Eu am rămas în spate, în dreptul ușii, iar Prea­sfințitul Ioan stătea în fața ușilor împărătești, cu Potirul în mână. Trebuia să intre în Altar, dar a rămas o vreme privin­du-mă, ca și cum mă aștepta. Apoi a intrat. Mai târziu, când am devenit preot, am slujit de mai multe ori Sfânta Liturghie împreună”.

Părintele a intrat ca ortodox în Biserica Greacă de Constantinopol, deși îl lega de Biserica Rusă convertirea sa însăși, care s-a întâmplat dintr-odată, la 17 ani, la o Vecernie în limba slavonă, într-o biserică rusească oarecare de pe o stradă din Londra, în care a intrat doar să vadă ce este acolo. Și, fără să înțeleagă nici un cuvânt, a simțit că acolo este cerul pe pământ. Și a vrut și el să facă parte din cerul pe pământ.

Mai târziu a reușit să adune la Oxford, într-o singură biserică, în aceeași Liturghie, pe rușii pe stil vechi și pe grecii pe stil nou într-o singură comunitate ortodoxă. Căci Ortodoxia este universală. Acolo l-am întâlnit și eu. Părintele avea de acum aproape 70 de ani. Primisem o bursă de la Universitatea din Oxford și locuiam într-o casă a studenților bursieri, având biserica ortodoxă în curtea vecină. Există două astfel de case acolo, ambele pline de istorie. Rușii au construit biserica la începutul secolului XX, atunci când marii teologi ruși emigranți au ajuns acolo și au făcut cunoscută Ortodoxia lumii anglicane. Părintele Kallistos m-a primit îndată și pe mine și mi-a devenit duhovnic. În cerul de pe pământ în care a intrat, ne-a adus și pe noi mai aproape. La predici, cu Sfânta Cruce în mână, în fața ușilor împărătești, părintele Kallistos vorbea tuturor și fiecăruia în parte. Răspundea celor mai profunde căutări, nedumeriri, probleme, ca și cum îți vorbea personal. Iar cuvântul său în Taina Spovedaniei tămăduia, limpezea, te ridica deasupra tuturor lucrurilor. Era un duhovnic în Duhul Părinților din vechime și dintotdeauna, în Duhul Ortodoxiei vii, regeneratoare, învietoare, „prin care trec izvoarele harului”.

Prezența părintelui lumina încăperea agapei în fiecare duminică după Sfânta Liturghie. Uneori înăuntru, alteori afară, când nu ploua, rămâneam în preajma sa, ascultându-l povestind sau tăcând. Însăși tăcerea sa era o poveste, sau o pregătire pentru poveste, inspirată, spusă cu umor rafinat, cu înțelesuri adânci și simple. Astfel era ­părintele pentru toți, nu doar pentru cei care se spovedeau la el. Se întâmpla să vină cineva de departe, din Țara Galilor sau din alte părți, dorind să primească Ortodoxia sub mâinile sale, Sfântul Botez sau Mirungerea, căci prin cuvântul său au ajuns să o cunoască. Vorbea firesc, simplu, dar pătrundea până la omul cel adevărat al inimii.

Era invitat, chemat, așteptat cu bucurie, dăruia bucurie. Trăia ortodox într-o lume protestantă, catolică, dar această lume îl primea cu brațele deschise, aștep­tându-i cuvântul. Nu rănea pe nimeni. Aducea clarificări în cel mai firesc mod cu putință. Astfel, această lume se întâlnea cu Ortodoxia din primul ei mileniu, ca și cu o descoperire nouă, și o primea, desigur, la nivel personal, nu social, ca pe o revelație. Mulți au devenit ortodocși, alții s-au bucurat de o înțelegere mai profundă fără să priceapă până la capăt că această înțelegere venea din Ortodoxie și nu din intuiție omenească. Dar oricum era un câștig al libertății fiecăruia. Astfel, era invitat să predice în comunități protestante anglicane, și nu numai. În vremea cât am fost acolo, și probabil nu numai atunci, a fost invitat să țină cursuri la Institutul Catolic de la Vatican. Pentru mine, atunci lipsea din Oxford și îi duceam dorul. Pentru alții era acolo, un mare dar.

Seara, la Vecernii, dar și dimineața, la Sfintele Liturghii, venea pe jos de acasă în veș­mântul său negru cu mâneci largi; pășea vioi pe străzile din oraș, ca un vechi adevăr.

Nu mă aflam de mult în Anglia când am trăit acolo expe­riența primei Liturghii de Paști. Părintele Kallistos slujea și tămâia biserica rostind „Hristos a înviat!” în greacă, în rusă, în engleză și în franceză, căci acolo erau și convertiți. În engleză și în franceză știam să răspund, dar mă străduiam să țin minte răspunsul în greacă și în rusă. Repetam în gând, să nu greșesc când va ajunge în dreptul meu. Și părintele s-a apropiat. Eu repetam în gând… Părintele s-a oprit în dreptul meu, tămâind, și nu zicea nimic. Și dintr-odată îl aud rostind: „Hristos a înviat!”, pe românește, accentuând cu putere fiecare sunet, corect. Am amuțit. Singurul răspuns pe care l-am avut au fost lacrimile mele șiroind pe obraji.

Neamul, spunea părintele, ­este ceva minunat, de mare preț, dar este doar vasul în care se toarnă apa cea vie. Acest vas este un bun slujitor. Dar ceea ce contează este apa vie, euharistică, care îl sfințește. Ea dă viață veșnică neamurilor. De aceea, nu ar trebui să vorbim doar despre Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă, Arabă, Română. Ci ar trebui să vorbim despre Biserica Ortodoxă din Grecia, din Rusia, din Serbia, Bulgaria sau România, din Anglia, Franța sau America. O unică Biserică a Ortodoxiei universale, singura care va dăinui. Prin ce va dăinui? Prin accentul pe care îl pune pe trăirea duhovnicească, anume pe Filocalie, pe isihasm și rugăciunea lui Iisus. Viitorul Bisericii Ortodoxe din Apus va sta în puterea rugăciunii lăuntrice a comunității creș­tini­lor ortodocși. Viitorul Bisericii Ortodoxe în Apus este, cu sigu­ranță, acela al Ortodoxiei vii, smerite, jertfitoare, kenotice, Ortodoxia unor oameni ca Sfântul Ioan Hrisostom sau a purtătorilor de chinuri Boris și Gleb, Ortodoxia Sfântului Serafim de Sarov sau a Sfântului Gherman din Alaska. Ortodoxia Sfântului Nectarie din Eghina sau a Sfântului Siluan Atonitul; Ortodoxia altor atoniți ai zilelor noastre ca părintele Paisie, a altor părinți duhovnici ca părintele român Cleopa. Ei sunt cei care trebuie să ne fie călăuzitori și să ne inspire, atunci când ne gândim la viitorul nostru. Doresc să sfâr­șesc cu cuvintele unui mare sfânt rus, un preot euharistic, Sfântul Ioan de Kronstadt. El spunea: Euharistia este o minune, un miracol continuu. Putem spune și noi același lucru despre Biserică, ca organism euharistic. Biserica este un miracol continuu. De aceea vă rog, cu uimire și cu recunoștință pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu! Des­chideți-vă inima spre miracolul acesta care este Biserica, veche și venerabilă, dar mereu tânără; mereu aceeași și veșnic nouă. Amin.