Părintele profesor Manea Cristişor, pedagog iscusit, dascăl competent şi slujitor de vocaţie

Părintele profesor Manea Cristişor s-a mutat în aceste zile din „casa de lut” dincolo, trecând, asemenea multor semeni, în zilele noastre, de pe crucea suferinţei provocate de noul coronavirus, conştient, dârz şi demn, credincios şi împăcat, spre lumina oferită de Domnul tuturor celor care în viaţă „crucea au luat şi Lui au urmat cu credinţă”!

Nu este decât o nouă mărturie pentru încredinţarea noastră, pe de-o parte, de pericolul real al virusului, mai ales atunci când suntem fragili din pricina anumitor suferinţe mai mult sau mai puţin tratate, iar pe de altă parte, de asigurarea de asistenţa dumnezeiască în apropierea „pragului” spre viaţa veşnică în care credem şi o aşteptăm potrivit măsurii credinţei şi iubirii faţă de Hristos Domnul, Care pe toţi cei adormiţi în numele Lui „îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 14).

Părintelui profesor Manea Cristişor, în aceste momente, trebuie să încercăm a-i zugrăvi, chiar şi prin intermediul acestor sărace cuvinte, un portret cât mai eliberat de aspectele trecătoare, omeneşti, ce rămân, până la obşteasca înviere, mai mult înspre trupul din pământ.

Ceea ce ne-ar ajuta mai concret ar fi trăsăturile spirituale, morale, intelectuale, îndeosebi pastorale şi pedagogice, întrucât mai bine de cinci decenii s-a identificat „suflet şi trup” cu Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău.

Odrăslit în zona Vrancei, la limita cu judeţele Brăila şi Galaţi, în copilărie a fost impresionat de evlavia părinţilor, a unui frate monah şi a mai multor consătene, de tinere hărăzite vieţii monahale. A dorit mai întâi să urmeze la Galaţi liceul celebru „Vasile Alecsandri”, dar s-a reorien­tat, în timp stalinist, spre Seminarul buzoian, spre binele nostru, al multor generaţii de tineri din patru eparhii: Buzău, Dunărea de Jos, Tulcea şi Constanţa.

Mărturie sunt vrednicii ucenici de la multe parohii şi din rosturi importante din viaţa Bisericii noastre, din ţară şi din străinătate, întrucât după strălucite studii teologice la Bucureşti şi cursuri doctorale cu maestrul său, pr. prof. Liviu Stan, a revenit întâi ca pedagog, apoi ca profesor şi director la şcoala noastră iubită de la Buzău, Seminarul.

Deşi căsătorit, am putea observa, fără exagerare, că de la experienţa de pedagog la cea de director, aşezat de neuitatul Episcop Antonie Plămădeală al Buzăului (apoi Mitropolit al Ardealului), părintele Cristişor, sub oblăduirea a patru chiriarhi: dr. Antim Angelescu, dr. Antonie Plămădeală, Epifanie Norocel şi dr. Ciprian Spiridon, a fost un autentic monah benedictin necălugărit, dar printre puţinii promotori ai duhului chinovial, într-o şcoală bisericească, mai ales în perioada ateo-comunistă.

Astfel, noi, elevii, ne-am familiarizat cu Părintele, care la rându-i s-a înscris în programul nostru din dragoste, din vocaţie didactică reală, „născut, nu făcut” pentru îndrumarea, ajutorul şi călăuzirea tinerilor spre viaţa bisericească reală, cu mare deschidere spre lume, întrucât Dumnezeu a aşezat în dânsul multe daruri, inteligenţă sclipitoare, cultură temeinică, agerime de invidiat, spontaneitate neverosimilă, elasticitate proverbială, imaginaţie metaforică şi pasiune în lucrarea cu tânărul, ca şi pentru propriul său fiu!

Capabil să se acomodeze cu orice obiect de studiu, deschis noului şi foarte atent la înrădăcinarea temei în profunzimea teologiei, probată în Tradiţia Sfintei Ortodoxii, părintele Cristişor a rămas pentru noi un model de dascăl, inteligent, credincios şi foarte orientat în misiunea Bisericii, indiferent de etapele prin care-i este dat omului lui Dumnezeu să slujească.

În al doilea rând, a încercat şi de multe ori a şi reuşit să unească instruirea teologică din şcoală cu viaţa reală din parohie şi eparhie. O perioadă a fost şi inspector bisericesc, extrem de atent la detalii şi foarte preocupat de îndepărtarea slujitorilor de ispitele lipsei de transparenţă, de sinceritate şi de luciditate.

Era greu să-l întorci din argumentarea temeinică, logică, sinceră şi dezinteresată. Nu a avut, din această pricină, prea mulţi prieteni! Dar, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, este de preferat prietenia cu Dumnezeu, decât să-L îndepărtăm pentru a accepta compromisurile păguboase oricui şi oricând.

În al treilea rând, a rămas toată viaţa, până la peste opt decenii, foarte activ în lucrarea misionară, contribuind, fie şi din starea de pensionar, la lucrarea bisericească; tânăr din punct de vedere spiritual, foarte deschis la comunicarea necrispată, de multe ori presărată cu faimoasele sale „trei probleme”, care în realitate erau trei parabole, trei sugestii ori trei îndrumări din spiritualitate, din cultură şi din experienţă. Aşa a reuşit să fie de folos oricui a cerut sfat, ajutor şi îndrumare.

Dumnezeu, la sfârşitul vieţii, i-a oferit şi mult sprijin şi ajutor, la bătrâneţe, cu iubire şi generozitate, îndeosebi din partea fostului său ucenic, Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, şi nu numai. Permanent şi-a ajutat, ca un experimentat şi sincer sfetnic de altădată, ierarhul, a participat la cvasitotalitatea evenimentelor eparhiei şi şcolii, iar ierarhul l-a sprijinit ca pe un părinte duhovnicesc al său, cu multă atenţie şi generozitate. Aşa cum l-a sfătuit ca elev şi student pentru viaţă, părintele Cristişor a avut parte de ultimele sfaturi ale ierarhului, însoţite de îngrijire optimă în spital.

Părintele a plecat la Domnul împăcat, conştient, în stare de iertare, de binecuvântare şi de pace, cu toată complicaţia bolii în pandemie. N-a fost învins, a învins spiritual, moral şi creştineşte. Este totul! Este esenţialul!

Şi noi, slujitorii de la Dunărea de Jos, îl însoţim spre cereştile locaşuri, în stare de speranţă în mila Domnului, pentru mântuirea sufletului său bun, generos şi entuziast şi de recunoştinţă pentru nenumăratele sale daruri pe care, cu generozitate, ni le-a presărat din şcoală în şcoala vieţii, „cu timp şi fără timp”. Nu-l vedem în sicriu! Îl simţim însă viu spiritual, ca model, acum şi cât Domnul ne mai îngăduie, căci un dascăl moare doar atunci când dispare de pe pământ ultimul ucenic al ucenicilor săi. Chiar şi după aceea va fi viu în pomelnicul Bisericii, şcolii şi rugătorilor recunoscători Domnului, pentru cât s-a dăruit şi ne-a dăruit nouă, tuturor. Veşnica lui pome­nire!