Părintele Tudor Demian, între slujirea aproapelui şi înscenarea Securităţii comuniste

La 25 septembrie 1958, alături de alţi clerici arădeni, părintele Tudor Demian de la Catedrala eparhială din Arad era arestat. Măsura „organelor de stat” se încadra în valul de teroare început cu anul 1958, după lichidarea „mişcării contrarevoluţionare” de la Budapesta şi în contextul retragerii armatei sovietice. Mulţi clerici erau vizaţi în aceste arestări, deoarece Alexandru Drăghici avea acum acordul conducerii de partid să reprime influenţa religioasă tot mai prezentă în ultimul deceniu. Iar represiunea la adresa Bisericii nu se putea face decât într-o viziune ideologică, mulţi dintre cei arestaţi fiind consideraţi continuatori ai Mişcării legionare. Aşa s-a întâmplat şi în ancheta preotului Tudor Demian de la Ministerul Afacerilor Interne, despre care aflăm atât din procesele-verbale de interogatoriu, dar mai ales din notele informative întocmite în perioada septembrie-decembrie 1958 de către o sursă a Securităţii, care s-a aflat în celulă cu preotul Demian. La o lectură atentă asupra acestor note reiese că preotul Demian era conştient de „misiunea” partenerului de dialog, astfel încât îl folosea ca portavoce către anchetatori. Din aceste motive, aflăm câteva aspecte legate de ce se afla în spatele celor consemnate în interogatoriile care se scriau de mai multe ori, tocmai pentru a părea cât mai incriminatorii în dosarul penal ce urma să ajungă în instanţă. De pildă, la 18 octombrie 1958, Demian spunea: „Mi s-a dat procesul-verbal al ultimelor discuţii [a se citi interogatorii, n.n.]. Nu l-am putut semna, pentru că întreaga activitate a mea pe linie religioasă e prezentată ca activitate duşmănoasă la adresa regimului, ceea ce nu-i adevărat. [...] Ceea ce am declarat susţin şi semnez, însă ceea ce mi s-a dat să semnez nu reprezintă ceea ce am spus eu. Aşa, de exemplu, eu am spus că aş vrea să se publice şi literatură idealistă, iar în procesul-verbal a fost trecut că am cerut să se publice autori reacţionari. Sper că anchetatorul va scrie declaraţia în termenii în care eu am făcut-o şi atunci o să semnez”.

Apoi, părintele Demian spunea că „nu se ştie vinovat de nimic şi că numai în cazul unei «înscenări» ar putea fi acuzat de ceva”, deoarece „toate acţiunile au pornit din milă creştină”. Dar anchetatorii insinuau că sunt activităţi legionare, din acest motiv, el spunând: „din mine vor să scoată un mare erou legionar, ceea ce nu sunt”. În acest scop, anchetatorii au căutat să demonstreze că asociaţia de la parohia arădeană, înfiinţată cu acordul verbal al vicarului eparhial, ar fi fost un „ajutor legionar”. De pildă, pentru anchetatori era edificator faptul că, prin această asociaţie, preotul Demian cumpărase sicriul unui „fost legionar” decedat, care timp de cinci ani cerşise în zona catedralei. Apoi, după arestarea preotului Caceu (februarie 1958), el a slujit la Parohia Spitale-Arad, din al cărui venit de epitrahil l-a oferit soţiei acestuia. Astfel de fapte nu erau condamnabile pentru Demian, în acest sens spunând: „Nu-mi pot închipui de ce a-şi fi acuzat. N-am avut decât un singur scop: de a face bine, de a ajuta oamenii care au nevoie de ajutor şi cât voi trăi, voi căuta să fac numai bine. Nu voi putea recunoaşte ceea ce nu am făcut, chiar dacă m-ar omorî. Ce am făcut, recunosc. Nu pot nega că sunt naţionalist. Aceasta în nici un caz. [...] Mă tem să nu se urmărească discreditarea noastră, a preoţilor în faţa oamenilor. Şi-aşa noi avem o poziţie destul de grea şi ar fi foarte dureros să fim arătaţi cu degetul. [...] Dacă mi s-ar fi cerut sau mi s-ar cere să părăsesc Aradul, aş fi gata să merg oriunde să fiu ţinut sub observaţie. Aş fi gata să lucrez şi cu braţele. [...] Este evident că ancheta vrea să ajungă într-un anumit punct şi este dirijată în direcţia aceasta, să dea caracterul de activitate legionară activităţii bisericeşti şi religioase şi astfel să fie discreditată şi blamată activitatea noastră. [...] Mi s-a spus că o să fie aduşi şi alţii şi chiar episcopul, dacă n-ar fi prea bătrân. Eu am spus că sunt adus aici ca preot, dar mi s-a spus că nu pentru aceasta. Nu am ascuns nimic din ce am făcut în această calitate. Toată comportarea mea este bine cunoscută în Arad şi n-aş primi decât referinţe favorabile, chiar din partea comuniştilor. [...] Te pomeneşti că o să ne facă un proces la Arad, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor şi a publicului”. Dincolo de înscenarea Securităţii, care a determinat trimiterea în puşcărie a preotului Demian, interesantă este concluzia formulată de el în discuţia cu sursa Securităţii, anume că „statul vrea să nu mai existe această solidaritate profesională între preoţi, să nu se mai acorde ajutor”.