Părintele Vasile Irina, între profesorii de altădată ai Seminarului de la Mănăstirea Neamţ

La începutul anilor '80, Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ era singura şcoală de teologie a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care avea atunci în componenţă Arhiepiscopia Iaşilor şi Episcopia Romanului şi Huşilor.

Mitropolitul Teoctist şi Episcopul Eftimie, împreună cu vicarii lor, Pimen Suceveanul şi Ioachim Vasluianul, ajutau în mod substanţial şcoala şi pe elevii merituoşi, oferindu-le burse, premii şi ajutoare.

După admiterea la seminar am început să înţeleg, în parte, tainele teologiei şi lucrarea sfântă a Bisericii. Aveam multe întrebări, nelămuriri, dorinţe şi idealuri. Era vârsta când nu simţeam oboseala şi ostenelile, de orice fel ar fi fost ele.

M-au ajutat mult profesorii de la seminar, între care se afla dirigintele, părintele profesor Vasile Irina. Despre toţi păstrez în amfora cu amintiri cuvinte frumoase, idei, sfaturi şi mărturisiri de taină. Din zelul lor au preluat ucenicii, păstrând mereu pilduitoarea lor comportare şi iubirea care niciodată nu piere…

E drept, fiecare avea măsura lui de cunoaştere, trăire şi făptuire. Dacă unii erau dăruiţi cu uimitor tact pedagogic, alţii erau drepţi, adică apreciau corect, fără să se uite la faţa oamenilor. Unii aspri, alţii mai îngăduitori, tumultuoşi sau irenici. Erau multe daruri împletite într-o cunună care, pentru noi novicii, părea armonioasă.

Părintele profesor Vasile Irina se bucura de celebritate. Era profesorul cu îndelungată vechime, decan de vârstă şi oarecum respectat de ceilalţi dascăli, multora fiindu-le, cu ani în urmă, învăţător întru cele ale teologiei.

Despre unii dintre foştii săi elevi strecura, uneori, aluzii fine, pentru a înţelege cu cine avem de-a face. Era un bun profesor de… şcoală veche. Anii de profesorat trecuseră peste el, vreo treizeci la număr, lăsându-şi amprenta pe chipul profesorului, ca şi pe notiţele îngălbenite de vreme.

În primul an de seminar ne-a predat gramatica, Istoria Bisericii Universale şi Constituţia, dar ne întâlneam cu drag şi la ora de dirigenţie.

Când suna clopoţelul, peste clasă se aşternea tăcere ca de mormânt. Uneori, după ce se deschidea uşa, catalogul ateriza direct pe catedră şi îndată începea ascultarea. Nu se urmărea numaidecât o ordine a numelor, depindea unde se deschidea catalogul şi cine avea „şansa“ de a se întâlni cu temutul profesor. Notele erau cam mici, unii se considerau nedreptăţiţi în comparaţie cu alţii, favorizaţi la prima vedere. De multe ori ni se spunea că 10 este al lui Dumnezeu, 9 al profesorului, iar celelalte, rezervate elevilor.

Din anul al doilea de seminar am studiat împreună cu părintele Vasile Irina literatura română şi pe cea universală. Spunea lucruri frumoase, expuse într-o formă vetustă, grăbit uneori şi parcă absent. Erau ultimii ani de profesorat, cu oboseală şi rutină pe de o parte, dar şi cu multe încercări prin care trecuse. Acestora s-a adăugat un cumplit accident rutier care l-a măcinat mult şi i-a întristat chipul şi vârsta la care ajunsese.

În anii de seminar uneori eram obligaţi să transcriem pe caiete Scrisorile lui Eminescu ori pasaje din marea literatură. La ora următoare, cine nu împlinea porunca primea răsplată pe măsură.

În zilele senine ne spunea din memorie versuri şi făcea analize subtile ale operelor şi autorilor. Se bucura când ofereai informaţii suplimentare, care nu veneau numaidecât din cunoştinţele predate de el. La un moment dat am avut inspecţie de la Patriarhia Română. Inspectorul general, arhim. Casian Crăciun, astăzi Arhiepiscopul Dunării de Jos, ne-a ascultat la o lecţie cu subiectul Gala Galaction. Am spus atunci câteva informaţii pe care le aflasem dintr-o lectură secundară. Profesorul era încântat, Da, aşa-i, da… În recreaţie m-a luat deoparte şi mi-a mulţumit. Îl lăudase inspectorul în cancelarie…

Generaţia mea a primit de la părintele Vasile Irina şi note de 10, mai ales în ciclul superior al seminarului, fapt nemaiauzit până atunci, într-o îndelungată carieră de profesor. Când am prezentat, după o vacanţă, parohului notele pentru semnătură, m-a întrebat cine-i profesorul de limba română. Nu-i venea să creadă că părintele Vasile Irina oferea note şi medii de 10!

La începutul anului al V-lea a plecat din seminar, în ultima perioadă fiindu-ne diriginte părintele Ioan Mihoc, astăzi directorul prestigioasei şcoli.

Acum, când părintele Vasile Irina şi-a început călătoria în lumea veşniciei, mi-e dor de atmosfera de altădată a seminarului de la Mănăstirea Neamţ, de bucuriile şi tristeţile zilelor care au trecut. La distanţa celor peste 30 de ani care mă despart de ziua întâlnirii cu părintele Vasile Irina, apreciez îndelungata lui strădanie la seminarul nemţean, dragostea de carte, ostenelile, jertfelnicia dovedită mai ales prin şederea departe de familie, umilinţele, tristeţile şi lipsa de respect a multora cu care s-a întâlnit adeseori. Era un om simplu, fără ifose, îşi lucra singur grădina de zarzavat (uneori ajutat de ucenici pricepuţi). Avea îmbrăcăminte modestă şi mânca adeseori din bucatele simple aflate la cantina seminarului. Respecta cu sfinţenie posturile. Am văzut uneori la slujbe lacrimi în ochi şi umilinţă, pe care le aducea ca ofrande înaintea lui Dumnezeu.

Se legase sufleteşte de credincioşii Parohiei „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din Vânătorii Neamţului, unde, ca paroh, înfrumuseţase biserica şi înălţase clopotniţă nouă, cu o sală de praznice. Împreună cu ceilalţi colegi am fost la slujbele ce le oficia, am rostit uneori predici şi am cântat la strană. Părintele era pretenţios la cântare, avea voce bună, de tenor, şi cunoştea bine psaltichia şi muzica liniară. Era cărturar, chiar dacă la prima vedere nu afişa aceasta.

A participat de câteva ori la întâlnirile promoţiei mele, dar l-am întâlnit şi în locuinţa din Negreşti, Vaslui, unde a fost o vreme protoiereu, sau la Iaşi, unde se afla întreaga lui familie. La Negreşti a ieşit la poartă cu bucurie şi le spunea vecinilor şi oamenilor de pe drum că noi suntem foştii săi elevi care nu l-au uitat.

Trecerea anilor l-a schimbat foarte mult. Regreta că nu ne întâlnim mai des, că nu comunicăm. În mod surprinzător, dorea mult comuniunea şi ne considera, oarecum, ucenicii şi chiar copiii lui. De această dată nu mai existau bariere, iar bucuria întâlnirii cu noi mi-a rămas în suflet ca o icoană cu lumini fără apus. Fiecare plecare a unui om înseamnă a muri câte puţin…

Părintele profesor Vasile Irina, dirigintele meu din anii de seminar, este înconjurat de recunoştinţa foştilor săi elevi, sute la număr, slujitori ai Bisericii în dulcea Moldovă, în ţară şi departe, în lume…

Pe Sfântul Disc, la Proscomidie, se adaugă, acum, la cei adormiţi numele unui preot cu slove împărăteşti, care a fost profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Avea 92 de ani, dintre care 31 îi petrecuse ca profesor de teologie, iar 60 de ani întru slujirea Sfântului Altar. Datorăm profesorilor noştri recunoştinţă veşnică. Ei ne-au cultivat în suflet dragostea de Dumnezeu, vorbindu-ne despre El într-o lume care se depărtează tot mai mult de cuvintele Evangheliei. Îi dau dreptate tot mai mult părintelui Vasile Irina pentru ceea ce ne spunea, îi înţeleg tristeţile, încercările vieţii şi însingurarea, cum n-am reuşit s-o fac atunci, în anii de şcoală.

Voi păstra într-un loc al inimii chipul lui şi bruma de dragoste pe care a oferit-o discipolilor.

Îmi cer iertare pentru uitarea mea şi pentru absenţa de la ultima întâlnire cu părintele diriginte, când trupul i-a fost coborât în casa de lut a strămoşilor. Rămâne să ne întâlnim „Dincolo“, când nu vor mai fi absenţe, nici măcar motivate. Vă mulţumesc mult, părinte profesor şi diriginte!

Mă rog lui Dumnezeu să vă dăruiască bucuria netrecătoare a celor care mult s-au ostenit în lumea aceasta!