„Părinţii de azi nu pun în centrul atenţiei copilul“

Mia Dumitrescu face educaţie de când se ştie şi nimeni din jurul ei nu s-a gândit vreodată că ar putea face altceva mai bine. După o viaţă petrecută în mijlocul copiilor, opiniile sale aproape că au valoare de legi pedagogice. Cu toate că astăzi unii părinţi nu mai sunt chiar atât de convinşi de „reţetele“ clasice ale ştiinţei creşterii copiilor, Mia Dumitrescu reafirmă importanţa „celor şapte ani de acasă“ şi a educaţiei religioase de la vârste fragede. În ce priveşte relaţia dintre semeni, Mia Dumitrescu susţine că „fără răbdare nu faci nimic în viaţă. De asemenea, de mare folos e şi rugăciunea pentru vrăjmaşi. Să te rogi lui Dumnezeu să-i lumineze pe cei care sunt porniţi împotriva ta fără motiv, să poată decanta ce e rău şi ce e bine“.

Doamnă profesoară, ce v-a determinat să vă dedicaţi educării celor mici? Ce importanţă prezintă educaţia preşcolară în educaţia românească de azi? Iniţial, mama mea a vrut să mă facă balerină pentru că eram o fetiţă neastâmpărată. Mai târziu am descoperit vocaţia de a păstori copiii. Cred că alegerea a venit de undeva din subconştient, pentru că întotdeauna mi-au plăcut copiii. Totodată, am resimţit şi durerea de a nu putea avea copii. Şi cum Dumnezeu nu a vrut să mă blagoslovească cu un copil, atunci toată iubirea mea s-a orientat în mod deosebit spre această vârstă fragedă a copilăriei, a candorii. Îmi amintesc că, în liceul pedagogic, doamnele profesoare de pedagogie-psihologie mi-au spus că sunt născută pentru asta. De aceea, după absolvirea Liceului Pedagogic, am practicat această meserie opt ani şi abia pe urmă am urmat cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport. Apoi m-am reîntors în învăţământ, dar de data aceasta lucrând cu elevii mari. Satisfacţia şi dragostea mea nemăsurată sunt însă pentru copilaşii de vârstă preşcolară. M-aţi întrebat ce importanţă are educaţia preşcolară pentru societatea de azi. Cred că la această vârstă se pun bazele educaţiei. Şi nu este doar convingerea mea. Este concluzia la care au ajuns marii pedagogi din toate timpurile. Ştiţi că sintagma „cei şapte ani de acasă“ era un motto al înaintaşilor noştri. Se spunea că cine nu are cei şapte ani de acasă nu este un om educat. Acum, în societatea modernă, „cei şapte ani de acasă“ echivalează cu trei-patru ani de grădiniţă. Căci, de regulă, părinţii sunt ocupaţi şi atunci ne transferă nouă un plus de responsabilitate în educaţia preşcolară.Tot ce punem acum la temelia educaţiei se răsfrânge, mai târziu, în comportamentul lor. Noi punem doar bazele, apoi, în diferitele etape de dezvoltare ale copilului, intervin şi alte elemente care influenţează educaţia lor. Însă, putem afirma că, dacă societatea nu are copii mici bine educaţi, nu va avea nici adulţi de calitate. „Poate că ar trebui să existe o şcoală a părinţilor“ Credeţi că rolul familiei în educaţia copiilor mici s-a diminuat astăzi sau suferă în anumite privinţe? Da, cred că da. Dar nu este o regulă. Părinţii de azi sunt preocupaţi foarte mult de problemele de la serviciu şi nu pun în centrul atenţiei copilul. Sunt acaparaţi mai ales de aspectul financiar care îşi pune amprenta pe comportamentul lor. Dar acest fapt este specific societăţii de astăzi. Poate că ar trebui să existe şi o şcoală a părinţilor. De altfel, pedagogii au ridicat această problemă de-a lungul timpului. Cum aţi vedea un proiect de educaţie a părinţilor în vederea creşterii copiilor? Eu cred că, în afară de autoeducaţie, un părinte trebuie să se informeze. O asemenea şcoală ar trebui să traseze nişte direcţii pe care părinţii să le urmeze, pentru a nu le descoperi singuri şi chiar în detrimentul intervenţiei educaţionale. Poate că, aşa cum mergem duminica la biserică şi ne rugăm, tot aşa ar trebui să mergem duminica, două ore, şi să aflăm cum se creşte un copil. Există o serie de fundaţii care s-ar putea ocupa de aspectul acesta şi, desigur, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. „Doamna Mia“, un refren rostit de dimineaţă până seara Ce bucurii deosebite aţi avut în cariera dumneavoastră pedagogică? Aş putea spune că nenumărate. Apelativul acesta - „doamna Mia“ - e un refren rostit de dimineaţă până la prânz. Bucuria mea este că aceşti copii au nevoie de mine şi că tot timpul îmi pun diverse întrebări, dorind să afle cât mai multe. Când aud câte un glăscior din acesta mic care-mi zice: „Pot să vă întreb ceva, doamna Mia?“, vă mărturisesc, fără să exagerez, că simt o căldură împrejurul inimii. Şi am primit nişte lecţii de viaţă formidabile de la copiii mici. Spre exemplu, am avut un copil al unei prietene, care s-a adaptat mai greu datorită faptului că era hiperactiv. Un copil superdotat de cinci anişori, dar foarte greu de stăpânit. Şi, în timpul unei serbări, a făcut el o faptă mai puţin frumoasă, iar eu i-am răspuns cu aceeaşi monedă, adică i-am tras o palmă. A fost singurul copil pe care l-am pedespsit astfel în toată cariera mea. Iar copilul acesta mi-a oferit mie şi mamei lui o lecţie fără egal. Când ea a venit să-l ia de la grădiniţă, eu i-am mărturisit că i-am dat o palmă. Iar ea a răspuns: „Ei, nu-i nimic!“. Când a ajuns acasă şi-a întrebat băieţelul: „Doru, ce ai pe obraz?“. Iar Doru a dus mâna la obraz replicând că nimic. „Cum nu ai nimic? Ai pus mâna acolo şi ai şi urme! Cum nimic? Spune, dragă, cine şi ce ţi-a făcut?“. „Nimeni nu mi-a făcut nimic!“, a replicat copilul. Atunci mamica mi-a telefonat: „Mia, ai făcut din el un mincinos! Nu vrea să recunoască că l-ai lovit“. Eu i-am zis: „Te rog nu fi atât de supărată, căci am să discut cu copilul să văd de ce nu vrea să recunoască că i-am dat o palmă. A doua zi, la grădiniţă, l-am luat deoparte şi l-am întrebat: „Doruleţ, de ce nu ai vrut să recunoşti că te-am lovit, fiindcă ştii că eu mi-am cerut scuze?“. Iar el îmi răspunde: „De ce Mia, ca să te reclame şi pe tine mama la Minister, cum a reclamat-o pe o altă educatoare?“. M-am cutremurat, pur şi simplu. Ca să mă protejeze, şi-a minţit propria mamă. Deci el a ştiut că îl iubesc, pentru că eu eram refugiul lui. Cum îl pedepsea cineva, cum îl nemulţumea ceva, venea la mine imediat şi îmi spunea. Şi atunci i-am telefonat prietenei mele şi i-am spus care a fost motivaţia micuţului. Aşadar, noi, cei mari, putem primi lecţii de viaţă fără egal de la copilaşii aceştia nevinovaţi, care au adevărul în gură, orice ar fi. Educaţia este un proces continuu şi pentru cei care sunt educaţi şi pentru educatori. Important este ca omul care lucrează cu cei mici, să aibă dragoste pentru profesie şi să iubească copilul. Altfel, va fi vorba doar de o meserie. Şi cizmarul face flecuri, dar nu oricare poate face o artă din aceasta, decât dacă are o vocaţie în acest sens, dacă are talent, simţire, dorinţă, plăcere. Dacă faci un lucru cu plăcere, cu dragoste, nu se poate să nu-ţi iasă bine. Şi ai satisfacţia că ţi-a ieşit un lucru bun şi frumos. Iar lucrul bun şi frumos în activitatea noastră este educaţia copiilor. Educaţia religioasă în grădiniţă Cât de importantă credeţi că este educaţia religioasă în instituţiile de învăţământ din România? Eu cred că bazele educaţiei religioase le pun părinţii şi bunicii. Un copil, până vine la grădiniţă, la trei ani, trebuie să ştie că există „Doamne-Doamne“. Şi credinţa aceasta numai părinţii şi bunicii i-o pot insufla. La grădiniţă, unde sunt mai mulţi copii în grupă, este mai greu să faci educaţie religioasă. Ca educator, poţi influenţa întreg grupul, însă nu eşti sigur cum a ajuns, la fiecare, semnalul pe care tu l-ai dat. Apoi, să ştiţi că avem şi lecţii cu conţinut religios. La începutul anului, am vorbit despre Biserică. I-am întrebat dacă se duc cu bunicii la biserică şi mi-au răspuns că da. Am întrebat dacă ştiu să-şi facă semnul crucii şi bineînţeles că unii ştiau, alţii nu. Şi am învăţat să facem semnul crucii şi să rostim cuvintele care însoţesc gestul. Am învăţat apoi „Înger, îngeraşul meu“, că e mai aproape de vârsta aceasta. Am vorbit despre Naşterea Domnului, am cântat cu ei colinde şi le-am explicat cuvintele din colind. Foarte adesea, ei spun că Doamne-Doamne le dă ploaia, soarele, zăpada, adică dau o explicaţie religioasă fenomenelor naturii. De asemenea, sunt o serie de lucruri văzute la biserică care apar şi în jocurile lor. Spre exemplu, într-o zi, pe când se jucau de-a căsătoria, eu am mimat acţiunea preotului şi i-am cununat. Şi mi-au zis: „Dar nu avem verighete!“. Şi atunci, le-am confecţionat din hârtie creponată verighete, la amândoi, şi le-au pus în degete. Probabil că au asistat apoi şi la slujba Botezului, pentru că, de când am primit în dotare o băiţă, au şi botezat copiii în ea. Permanent, în grupă, jocul prioritar este de-a mama şi de-a tata, de unde concluzia că familia e încă vie, fiindcă ei îşi doresc să se joace de-a părinţii, să ducă copiii la plimbare, să-i îmbăieze. „Doamne-Doamne, dă-ne pâine şi bomboane!“ Vreau să vă împărtăşesc două împrejurări de viaţă care mi-au rămas în amintire de la nepotul cel mare. Mama mea l-a învăţat să se roage şi să se închine, după ce îl spăla şi îl băga în pătuţ. Apoi ea se ducea şi termina treburile prin casă. Iar într-o seară, zice ea, nu s-a mai auzit nici un zgomot, iar când a întors capul, el era în genunchi. Probabil că a văzut-o pe ea că îngenunchea în faţa icoanei şi spunea ceva. Şi-l întreabă: „Ce faci mamă acolo?“ „Mă rog la Doamne-Doamne“. Altă dată vine nepotul la mine în vizită, şi plecăm împreună cu musafirii noştri în Cişmigiu. Aici, unde este locul de joacă al copiilor şi unde se adună porumbeii, este statuia unei tinere ţinând un ulcior şi fiind acoperită cu o maramă care îi atârnă pe umeri, asemenea Maicii Domnului. Şi se smulge din mâna mamei micuţul, parcul fiind plin, la ora cinci după amiaza, şi se duce şi se aşează în genunchi şi zice: „Doamne-Doamne - făcând semnul crucii - dă-ne pâine şi bomboane!“, pentru că asta îl învăţase bunica. Şi atunci, s-a oprit toată lumea în loc şi a aplaudat îndelung. „Vrajba nu are loc unde e credinţă“ Dat fiind rolul benefic al educaţiei religioase, de ce credeţi că sunt anumite grupuri care nu privesc cu ochi buni prezenţa religiei în şcoli, educarea religioasă? Eu cred că oamenii nu sunt suficient de toleranţi, deşi este la modă vorba care zice că toţi avem loc sub soare. Cred că acest fapt ţine de înţelegere şi de toleranţă. Lumea nu are timp să se gândească puţin la semnificaţia mai adâncă a religiei. Cele zece porunci ne învaţă doar lucruri bune. Nu le mai ştie nimeni! De ce nu le cunosc cei tineri? Fiindcă nu-i învaţă nimeni. Am avut, mai demult, o discuţie cu un tânăr, trecut de vârsta şcolarităţii şi i-am spus: „Măi, Biserica nu te învaţă de rău. Zice să nu omori, să nu ucizi, să nu furi. Şi, dacă înţelegi toate aceste porunci, cred că poţi să devii înţelegător şi să accepţi şi binele pe care acestea îl aduc în comportamentul omului în societate. Pentru că, pur şi simplu, vrajba nu are loc unde e credinţă“. „Tatăl meu este îngropat, undeva, într-un hectar de cimitir“ Aţi avut în familie un exemplu de trăire creştină? Da, am încercat mai devreme să vă spun că mama mea a fost acest model viu. Pentru că tatăl meu nu a existat pentru mine decât în fotografii. El a murit în al Doilea Război Mondial, în 1942, pe când avea 27-28 de ani, în Uniunea Sovietică. Este îngropat undeva, într-un hectar de cimitir, şi asta o ştiu tot dintr-o fotografie, trimisă de cineva, după ce tatăl meu a murit. Şi este acolo o cruce însemnată, într-un pogon de cruci. Acela ar putea fi mormântul tatălui meu. Nu ştiu dacă am să reuşesc să-l văd vreodată, dar simt chemarea aceasta de a mă duce pe pămănt ucrainean, să caut măcar cimitirul şi să aprind o lumânare pentru sufletul şi odihna lui veşnică, în pământ străin. Tot ce ştiu despre el este că era un om despre care toată lumea spunea că, dacă era nevoie, scotea şi haina de pe el pentru a i-o dărui celui care i-o cerea. Mama, rămasă văduvă la 25 de ani, era o persoană credincioasă, dar latura aceasta s-a manifestat îndeosebi la bătrâneţe. Ea a fost cea care mi-a dăruit prima icoană, ea a fost cea care s-a rugat pentru sănătatea mea, cu ea mergeam la biserică în copilărie, şi în Vinerea Mare treceam pe sub sfântul epitaf. Mama, pentru mine, este ca şi o icoană, căci atunci când mi-e mai greu, gândul se duce la Dumnezeu şi la ea! Şaizeci şi opt de ani avea când a murit. Este mult de atunci, dar pentru mine este vie. A fost un om foarte blând şi, în acelaşi timp, foarte dinamic şi avea mult umor. „Fără răbdare, nu faci nimic“ Care este deviza dumneavostră în viaţă? Ce cuvânt de folos aţi putea oferi celor care vor citi aceste rânduri? Deviza mea în viaţă a fost şi este să fiu folositoare celor din jurul meu. Sunt un om căruia îi place să aibă prieteni, îmi place să îi ajut şi Dumnezeu m-a învrednicit să am mulţi prieteni şi să fac călătorii, să cunosc şi alte meleaguri în afară de cele ale noastre. Şi eu zic că Dumnezeu s-a milostivit de mine, că nu toată lumea are acest privilegiu. Nu am dispus de prea mulţi bani, dar am reuşit să văd Italia, Grecia, Bulgaria (unde este o mănăstire superbă, numită Rila, deosebită prin arhitectura şi decorul ei). Iar în Italia, în biserica San Pietro a fost de-a dreptul copleşitoare întâlnirea mea cu Dumnezeu. Cred că şi răbdarea trebuie să fie una din componentele de bază ale comportamentului uman. Fără răbdare, nu faci nimic nimic în viaţă. Şi apoi, înţelegerea între oameni. Eu vă mărturisesc sincer că nu pot să port duşmănie nimănui, să fiu supărată pe cineva. Se mai supără unii pe mine, dar ei se supără, ei se împacă. De mare folos în această privinţă e rugăciunea pentru vrăjmaşi. Să te rogi lui Dumnezeu să-i lumineze pe cei care sunt porniţi împotriva ta fără motiv, să poată decanta ce e rău şi ce e bine. ▲ „Bine, dar noi ce punem în loc?“ Faţă de ce sfinţi aveţi o evlavie mai deosebită? Care este icoana dumneavoastră de suflet? În primul rând, am o evlavie deosebită faţă de Maica Domnului, căci pe mine mă cheamă Maria. Şi mi-a fost insuflată de mică dragostea pentru Maica Domnului. Apoi şi faţă de Sfântul Nicolae. Prima icoană pe care am primit-o de la bunica a fost cu Sfântul Nicolae. Şi ştiu că sfinţii sunt acei oameni care au săvârşit fapte bune, care au rămas în memoria celor mulţi şi cărora Biserica le-a recunoscut aceste virtuţi. Icoana mea de suflet este Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Şi în legătură cu această icoană am să vă istorisesc o întâmplare. Ea a aparţinut mamei mele, care o moştenise de la bunica mea, de origine bulgară. Este din argint, frumos înrămată, dar nu asta contează cel mai mult. Am cerut-o mamei mele pe când era încă în viaţă, iar ea a zis: „Mamă, eu ţi-o dau, dar eu mă rog la ea de multă vreme şi mă rog şi pentru sănătatea şi bucuria ta. Mai bine o iei după ce n-oi mai fi eu“. Iar eu am acceptat. După ce mama a trecut la cele veşnice, în casa ei s-a mutat fratele meu cu soţia şi cu copilaşul lor, nepoţelul despre care v-am vorbit. Iar într-una din zile le-am zis că vin să iau icoana. Şi cumnata mea a zis: „Bine, dar noi ce punem în loc?“. Şi pentru o clipă am înmărmurit, pentru că am înţeles că pentru ea, icoana era un simplu obiect de decor. La următoarea vizită am cumpărat un triptic cu Maica Domnului şi l-am dăruit lor, ca să nu rămână locul gol. Şi astfel icoana cu Maica Domnului a ajuns la mine şi mă rog deseori la ea. ▲ Mărioara Dumitrescu, născută în 1935 în Bucureşti, a absolvit Liceul Pedagogic în 1953, iar apoi, timp de 8 ani a fost directoarea grădiniţei Comitetului de Radio şi Televiziune. A urmat şi absolvit cursurile Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. A îndeplinit funcţia de profesor de educaţie fizică şi sport, la Şcoala generală nr. 1 şi la Liceul de Artă George Enescu din Bucureşti, fiind diriginte a 8 serii de elevi. În perioada 1973-1991 a activat în Ministerul Învăţământului, ca inspector şcolar, specialitatea Învăţământul preşcolar. În prezent este pensionară şi activează ca educatoare la Grădiniţa nr. 56 din Bucureşti, la grupa cu program normal. În afară de activitatea didactică s-a ocupat cu predarea baletului şi a gimnasticii aerobice. Este, de asemenea, autor al mai multor programe de învăţământ şi a numeroase articole referitoare la educaţia fizică a copiilor preşcolari. A fost consultant de specialitate şi coscenarist la două filme realizate de Studioul Alexandru Sahia, având ca subiect motricitatea copiilor preşcolari şi performanţele motrice la copiii de 3-7 ani. A obţinut numeroase premii şi distincţii cu echipele sportive şcolare la şah, baschet şi turism. ▲ Minunea de la Tesalonic Credeţi în minuni? Aţi fost martora vreuneia? Am avut parte de o experienţă inedită zic eu, când am fost la hramul bisericii Sfântul Dimitrie de la Tesalonic. Atunci, toţi pelerinii se duceau la racla în care se aflau moaştele Sfântului, şi treceau un obiect personal peste această cutie de argint, frumos lucrată. Şi aveam şi eu un şal pe care l-am atins de raclă şi în clipa în care l-am pus din nou la gât am simţit că mă copleşeşte o căldură deosebită şi o linişte grozavă. Nu ştiu dacă a fost o senzaţie subiectiva, dar nu cred, pentru că experienţa s-a repetat. De exemplu, când mă doare ceafa, din cauza unei spondiloze cervicale şi îmi pun şalul, simt din nou căldura aceea şi îmi trece durerea. Eu zic ca e harul şi puterea ce emană din moaştele Sfântului Dimitrie. Şi avem şi noi atâţia sfinţi cu moaşte, la care credincioşii se duc şi se roagă pentru problemele lor.