Patima amintirii
Printre mijloacele cele mai folosite de diavol pentru a ne ataca, alături de slăbiciunile trupești, de gândurile și imaginile pe care ni le strecoară, multe scrieri patristice au enumerat și amintirea.
Spre deosebire de părerea majorității oamenilor care consideră că diavolul cunoaște viitorul, fapt în mare măsură fals - de fapt, diavolul poate doar să anticipeze unele acțiuni ale noastre sau ale celor din jur pe baza celor înfăptuite deja -, acesta se folosește ca un mare maestru manipulator de trecutul nostru și, trebuie să o recunoaștem, are o iscusință deosebită în a ne servi o memorie foarte alterată a ceea ce s-a întâmplat deja.
Distorsionarea raportării la păcatele trecutului
Iscusința satanei se arată în primul rând prin capacitatea de a distorsiona raportarea la păcatele din trecut. La nevoie, păcatele le va prezenta ca fiind foarte mici, tocmai pentru a ne da impulsul necesar să le repetăm și să ne agravăm patimile, la fel cum, în funcție de conjunctură, se va repezi să ne prezinte greșeli mărunte drept păcate capitale, mai ales atunci când suntem vulnerabili sau trecem printr-o perioadă dificilă, deoarece astfel știe că seamănă în inimile noastre deznădejdea.
A doua modalitate prin care diavolul se folosește de amintirea noastră constă în interpretarea evenimentelor obișnuite din trecut. Va trezi ranchiuna sau va provoca tristețea, va încerca să ne prezinte în fața minții drept oameni speciali, care au făcut lucruri extraordinare, la fel cum ne va exploata fără milă slăbiciunea de a nu fi făcut nimic grozav în viață. Și o va face întotdeauna cu același scop: împătimirea amintirii omului.
Un om care nu mai reușește să-și privească propriul trecut cu luciditate este un om sortit unor înfrângeri în formă continuată în fața acestei mașini de „propagandă” a celui viclean. De aceea, sfatul Sfântului Apostol Pavel merită întotdeauna reiterat: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14). Cumva, omul duhovnicesc este o ființă fără memorie, fără amintire. El se întoarce la propriul trecut doar în situații în care acesta îi servește exclusiv pentru a lucra o anumită virtute sau pentru a-l ajuta pe aproapele său.
Utilizarea spirituală a propriei memorii
Pentru a da două exemple de utilizare spirituală a propriei memorii mă voi referi la următoarele situații. Prima, cea în care ești luptat de gândul mândriei. Este foarte util să te întorci în propriul trecut și să selectezi unul sau două evenimente în care ai păcătuit foarte greu înaintea lui Dumnezeu, evitând cu grijă, însă, situațiile care privesc patima desfrânării, deoarece aceste păcate, odată amintite, vor aprinde din nou gândirea pătimașă. Odată ce îți amintești de zgârcenia sau lipsa iertării, de mânia fără limite care te stăpânește sau lenea care te-a caracterizat, gândul mândriei va fugi. Te vei fi folosit, așadar, de amintire, în mod bineplăcut lui Dumnezeu. A doua situație constă în utilizarea trecutului drept o posibilitate de a-l ajuta pe cel aflat în nevoie. Cineva ne cere un sfat cu privire la o situație concretă. Putem apela la experiența noastră din trecut, la conversațiile esențiale cu un om duhovnicesc, la cărțile citite. Toate acestea reprezintă, din nou, o bună utilizare a memoriei noastre.
Memoria colectivă și patima amintirii
Ce ne facem, însă, cu situația în care memoria colectivă a unui popor a devenit trunchiată, când a fost transformată într-un material de propagandă, când tot trecutul este o sursă de mândrie, de autocontemplare, de diavolească inspirație? În astfel de situații, deloc rare în istoria omenirii, recursul la trecut nu mai are nici un rost. Arareori poți convinge un singur om să se desprindă de iubirea de sine, de prețuirea propriului trecut, deci, cu atât mai puțin un popor întreg. Însă tot istoria ne spune că poporul Israel, mândru de faptul că era poporul ales, a căzut cu o cădere înfricoșătoare pentru mândria sa. Iar trecutul lui chiar conținea o relație deosebită cu Dumnezeu! Deci, cine crede că istoria îi arogă vreun drept să citească mai cu atenție Scriptura. Altfel, poate cădea oricând în cel mai adânc păcat al trecutului: patima amintirii.