Patriarhia Română - 85 de ani de la proclamarea de către Sfântul Sinod a înfiinţării sale

4 februarie 1925. În sala din palatul său de la Mănăstirea Antim, înălţat cu ceva mai mult de un deceniu în urmă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adopta, într-o atmosferă de înaltă solemnitate şi însufleţire, o hotărâre istorică: „În vederea maturităţii şi puterniciei neamului românesc, devenit astăzi, prin mila lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligaţiunii acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizaţia omenirii, maturitatea şi puternicia lui de azi şi de mâine prin toate instituţiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine cum va găsi cu cale, în afară - bineînţeles - de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligatoriu pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte în şedinţa sa de astăzi, 4 februarie 1925, cu consimţirea şi a Onoratului Guvern, înfiinţarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc având a se intitula, pe viitor, Arhiepiscop al Bucureştilor şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României“.

Statornicie şi vocaţie pururea îmbogăţitoare de har şi de rodire Dăltuite în stânca tare a celor aproape două milenii de istorie creştină pe pământul românesc, aceste cuvinte erau menite să dăinuiască, peste vreme, ca o nobilă efigie a statorniciei şi a vocaţiei pururea îmbogăţitoare de har şi de rodire. Ele veneau din timpurile apostolice ale deodată începutului poporului şi al creştinismului românesc. Veneau din vremurile în care, între Dunăre şi Marea Neagră, luau fiinţă mulţime de eparhii încununate, în secolul al VI-lea, prin strălucirea Arhiepiscopiei cvasiautocefale de la Tomis. Veneau din lumina adaosului de secole în care existenţa statelor româneşti de sine stătătoare nu s-a putut întemeia, din veacul al XIV-lea înainte, fără de organizarea vieţii bisericeşti în cadrul unor mitropolii cu pregnantă personalitate în lumea Ortodoxiei. Veneau din faptul că mitropoliţii Ţării Româneşti şi ai Moldovei purtau, încă de la început, titlul de „exarhi patriarhali“ şi de „exarhi ai plaiurilor“ de dincolo de Carpaţi, context în care, în prima jumătate a secolului următor, pe fondul încercării de refacere a unităţii creştine de la Florenţa (1439), precum mărturiseşte Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae“, papa Eugeniu al IV-lea (1431 - 1447) putea avansa deja promisiunea titlului de patriarh pentru mitropolitul Damian al Moldovei. Veneau din acele vremuri în care puterea armiilor voievozilor noştri, întărită de puterea credinţei, străjuia nu numai la fruntariile libertăţii ţărilor noastre, dar şi la acelea ale întregii Creştinătăţi europene. Veneau din îndreptăţirea domnitorului Ieremia Movilă (1595 - 1600, 1606) şi a fratelui său, mitropolitul Gheorghe al Moldovei (Â1605), de a cere patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei (1590 - 1601), locţiitor pe atunci şi al scaunului de patriarh ecumenic al Constantinopolului, ridicarea Bisericii Moldovei la rang de Arhiepiscopie, solicitare urmată de dreptul acordat de patriarh mitropolitului de la Suceava de a purta mantie cu patru râuri, faţă de cea cu trei a celorlalţi ierarhi, ceea ce reprezenta, precum remarca Nicolae Iorga, expresia unei „demnităţi patriarhale“. Veneau din bogăţia şi căldura vetrei Ortodoxiei Româneşti care nu hrănea şi încălzea doar sufletul şi viaţa poporului român, ci răzbătea până departe, în toate zările Ortodoxiei, spre a fi de ajutor şi de mângâiere Bisericilor surori aflate în cuprinsul şi sub apăsarea stăpânirii otomane. Era vremea când patronajul ctitoricesc şi generozitatea domnitorilor români se revărsau, neîntrecute, asupra tuturor ţinuturilor Răsăritului ortodox, de la Athos, din Balcani, Grecia şi insulele din Egeea şi Mediterana, până la Ierusalim, Sinai, Alexandria, Antiohia şi Georgia. Era vremea când tiparul nostru bisericesc dădea cărţi de slujbă şi de învăţătură pentru credincioşii ortodocşi de limbă slavă, greacă, arabă sau armeană şi când Sinodul de la Iaşi, din 1642, dăruia Ortodoxiei întregi fundamentala Mărturisire de credinţă a mitropolitului român al Kievului, Petru Movilă. N-a lipsit atunci, în răstimpul de până în pragul epocii moderne, decât consfinţirea într-un sinod panortodox a realităţii faptului că Biserica din Ţările Române patrona cu frăţească dragoste întreaga Ortodoxie, realitate demnă de chiar rangul patriarhal, pe care ar fi putut, cu îndreptăţire, să-l determine Unirea de la 1600 sub sceptrul lui Mihai Viteazul, de ar fi dăinuit. Deşi amânată, această împlinire avea să fie, însă, pregătită, atât pe plan statal, cât şi bisericesc, în cursul secolului al XIX-lea, timp al unor trepte urcate succesiv, prin Unirea Principatelor de la 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, cu totul împlinită la 1862, apoi prin deschiderea, tot pe atunci, a căii spre recunoaşterea autocefaliei bisericeşti, împlinită, la rându-i, în 1885, în condiţiile adaosului de importanţă şi prestigiu ale României de după cucerirea independenţei de stat (1878) şi proclamarea regatului (1881), prin organizarea sinodală a Bisericii noastre, începută tot în vremea domnitorului Cuza, deodată cu înălţarea, în 1865, a mitropolitului de la Bucureşti la rang de primat, şi reglementată statornic prin Legea organică din 1872, dar, din altă perspectivă, şi prin izbânda reînălţării Bisericii româneşti din Transilvania la rang de Mitropolie în 1864, în timpul marelui ierarh Andrei Şaguna, deodată cu adoptarea unor importante principii organizatorice, consfinţite prin „statutul şagunian“ din 1868. Pe acest parcurs neîntrerupt ascendent, poarta cea mare, decisivă, a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat a reprezentat-o, desigur, desăvârşirea unităţii statului român, în anul 1918. Demersuri pentru realizarea Patriarhatului Ortodoxia românească cuprindea, de acum înainte, patru mitropolii. La cele două de mai înainte, a Ungrovlahiei şi a Moldovei şi Sucevei, având reşedinţele la Bucureşti şi Iaşi, s-au adăugat Mitropolia Ardealului şi cea a Bucovinei, precum şi Arhiepiscopia Chişinăului, care avea să devină, mai apoi, şi ea, Mitropolie a Basarabiei - în 1927. Numărul total al eparhiilor atinsese cifra 18, iar al credincioşilor, 14 milioane, desemnând România, prin ponderea acestor cifre, a doua ţară din întreaga lume ortodoxă. Pe de altă parte, anii deceniului al doilea al secolului trecut aduseseră reconstituiri de Patriarhate în Bisericile Rusă (1917) şi Sârbă (1920). Iar perspectiva unui apropiat sinod panortodox era, şi ea, de natură să impună prezenţa Bisericii noastre acolo în demnitatea rangului patriarhal. Aşa precum, în general, pe planul vieţii de stat din România întregită se impunea, după 1918, o unificare a structurilor administrativ - politice, un asemenea proces de unificare era necesar şi pe plan bisericesc. Întrucât Patriarhatul nu se putea realiza decât în condiţiile împlinirii acestei unificări, parcursul către cele două obiective a mers în firească împletire. Începând din primăvara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor bisericeşti, prin intrarea în Sinodul de la Bucureşti a ierarhilor din provinciile încorporate, cu deplină şi veche îndreptăţire, în cuprinsul României Mari. În iunie acelaşi an au debutat, la Sinaia, lucrările pentru elaborarea unei legislaţii bisericeşti unitare, sub conducerea locţiitorului de mitropolit primat, Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Spre a se da expresie deplină unificării statale prin introducerea în sânul Bisericii Româneşti a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, teritoriile româneşti reintegrate având cea mai însemnată întindere şi cel mai ridicat aport de populaţie ortodoxă, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18 / 31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele părţi de dincolo de Carpaţi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care fusese prezent atât la Marea Adunare Naţională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, cât şi în delegaţia transilvăneană sosită, în aceeaşi lună, la Bucureşti pentru a aduce actul de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpaţi. Învestirea şi înscăunarea noului mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920. În ceea ce priveşte Legea şi Statutul de organizare şi funcţionare ale Bisericii Ortodoxe Române, deşi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor în parlament încă din faza de proiect din toamna anului 1920, la solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului discutarea lor a fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii Constituţii a României, astfel încât legislaţia bi-sericească să preia şi să adâncească principiile înscrise deja în actul fundamental al sta-tului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai însemnat, dimpreună cu stipularea caracterului său de Biserică „dominantă“ şi cu menţionarea participării, în administraţia bisericească, în spiritul statutului şagunian, a mirenilor alături de clerici. Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de suprapunere, în anul 1925, a adoptării noii legislaţii bisericeşti, votată în Senat la 24 martie şi în Camera Deputaţilor la 3 aprilie şi promulgată de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotărâre şi de consfinţire a noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfăşurat, efectiv, în intervalul februarie - noiembrie 1925. În condiţiile istorice consecutive desăvârşirii unităţii naţionale a României la sfârşitul anului 1918, cea dintâi afirmare a necesităţii de înfiinţare a Patriarhiei Române s-a făcut auzită încă din anul următor, 1919, când, în cadrul Congresului preoţimii transilvănene, desfăşurat la Sibiu între 6 - 8 / 19 - 21 martie, protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest sens, un amplu şi documentat referat în care, argumentându-şi propunerea, afirma că: „După canonul 34 apostolic, se cuvine ca toţi ierarhii noştri să recunoască pe unul dintre ei drept protos. Odată ajunşi la unitatea politică şi ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român“. În august acelaşi an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Mănăstirea Căldăruşani, Adunării Constituante, chemată să elaboreze proiectele noii legislaţii bisericeşti, perspectiva evoluţiei către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee susţinută, cu căldură, de personalităţile marcante ale vieţii publice româneşti precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C.Brătianu, istoricii Nicolae Iorga şi Ioan Lupaş, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instrucţiunii Publice C. Angelescu şi mulţi alţii. În acest context, spre sfârşitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române (cu reşedinţa la Bucureşti)“. Documentul a mai fost semnat, apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chişinău şi de episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei. Toate argumentele reiterate mai sus, în prima parte a acestei evocări, erau înscrise în acest act fundamental, care se încheia afirmând că „se cuvine şi e drept ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situaţie legală şi canonică, în rândul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Răsărit“. Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuţia Sfântului Sinod în şedinţa din ziua de 4 februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, lectura documentului fiind încredinţată mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absenţei autorului principal, mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din păcate, bolnav. Argumente Deschizându-se, apoi, discuţiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel dintâi propunerea, arătând că basarabenii au fost, în România întregită, primii care au cerut ridicarea Bisericii Române Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul Canonului 34 apostolic. Episcopul Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu în acelaşi sens al Consiliului profesoral al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, iar arhiereul - vicar Dionisie al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a citit o proprie declaraţie de susţinere, scrisă încă de la 11 decembrie 1924. Un amplu expozeu a prezentat, în continuare, în numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, care a început prin a arăta că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă în aşa de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acestuia sunt şi ale aceleia“. După o serie de argumente de ordin istoric referitoare la relaţia dintre stat şi Biserică, ministrul Lapedatu a afirmat, în privinţa titulaturii de Primat al României „… la care de nevoie se recursese în 1865“, că ea „nu mai poate corespunde nici situaţiei actuale a Bisericii noastre şi nici tradiţiilor de organizare din Bisericile Ortodoxe“. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe… Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice a vieţii noastre bisericeşti, că s-a impus simultan conducătorilor Bisericii şi ai Statului şi e privit de toţi ca o necesitate de ordin naţional…“ Cât priveşte raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea „vor rămâne - preciza el, în final - aceleaşi - de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică, pentru apărarea intereselor bisericeşti comune… Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii noastre naţionale… o autoritate şi un prestigiu… (care) nu poate fi decât pentru binele şi folosul Ortodoxiei, în general“. Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc În urma tuturor acestor luări de cuvânt, a fost prezentat, de către episcopul Vartolomeu Stănescu, al Râmnicului - Noul Severin, „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“. În contextul unei elocvente însumări de argumente, între care, la loc de frunte, figurau rolul Ortodoxiei româneşti de-a lungul istoriei, precum şi realităţile noii etape de după desăvârşirea unităţii noastre statale, documentul afirma că „poporul român îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română…“ Drept urmare, în memorabila şedinţă din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, cel dintâi îndrituit a se pronunţa în istorica problemă a înfiinţării Patriarhatului, a adoptat următoarea HOTĂRÂRE: „1. Se înfiinţează în Ţara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală Română demnitatea de PATRIARH; 2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române; 3. Înalt Prea Sfinţitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Române; 4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf(intele) canoane şi legile ţării“. Hotărârea prevedea, apoi, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată guvernului pentru adoptarea sa printr-o lege specială, sancţionată de rege, că în viitor alegerea patriarhilor se va face tot prin lege specială, dintre mitropoliţii şi episcopii în funcţie, şi că hotărârea în cauză se va comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va înscrie şi în Condica Sfântă şi care scrisoare va fi alcătuită de o comisie formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei şi episcopii Vartolomeu al Râmnicului - Noul Severin şi Lucian al Romanului. În încheierea istoricei întruniri sinodale, a luat cuvântul mitropolitul primat MIRON, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră şi înfăptuiseră înfiinţarea Patriarhiei, ţinând, totodată, să-şi prezinte câteva gânduri semnificative ce urmau să constituie un adevărat program al viitorilor săi ani de patriarhat: 1. trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2. dezvoltarea învăţământului teologic ortodox din România, prin crearea de noi catedre, inclusiv în scopul primirii la pregătire a unor tineri din lumea greacă şi slavă; 3. înfiinţarea unei Academii de muzică bisericească; 4. înălţarea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului“, în concordanţă cu noul şi înaltul rang de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române. Confirmarea Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data hotărârii sinodale, de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) şi de Camera Deputaţilor cu unanimitatea celor 156 de voturi, la 12 şi, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie acelaşi an. La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite. Deşi a primit, după data de 6 mai, această scrisoare irenică, trimisă prin profesorul de teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea (dec. 1924 - mai 1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decât să-şi exprime dorinţa de a confirma, prin Sinodul Patriarhal, actul săvârşit, întrucât, după numai câteva zile, s-a retras din scaun. Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a rămas, aşadar, pe seama noului întâistătător al său, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30 iulie 1925, prin Tomosul Nr. 1579, felicitând pe patriarhul Miron pentru ridicarea la această „nouă vrednicie de înaltă cinste“. O delegaţie specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus şi a prezentat în catedrala din Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, acest important TOMOS de recunoaştere a Patriarhiei Române. Răspunsuri însoţite de felicitări au sosit şi din partea Patriarhiilor istorice răsăritene din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, de la Patriarhia Sârbă şi de la Arhiepiscopia Ciprului, de la Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul mitropolit Antonie al Kievului, precum şi din partea patriarhului suprem şi catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul Bisericii Vechi Catolice din Berna - Elveţia, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal Cantuar, ş.a. Întronizarea primului patriarh Au urmat, în sfârşit, în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, ceremoniile de învestitură şi înscăunare ale întâiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea, festivităţi desfăşurate într-o atmosferă de mare sărbătoare, urmându-se întreaga rânduială tradiţională. După Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala patriarhală, patriarhul Miron, însoţit de membrii Sfântului Sinod şi de delegaţiile străine prezente la Bucureşti, a mers la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia de învestitură. După citirea decretului regal de învestitură de către ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, primind cârja patriarhală de la mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei, regele Ferdinand a înmânat-o patriarhului Miron rostind solemnele cuvinte de învestire: „Îţi încredinţez cârja de patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei Române“. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionantă cuvântare în care a evocat urarea pe care regele i-o făcuse la învestirea sa ca mitropolit primat, aceea de a înfăptui unitatea bisericească a tuturor românilor, aşa după cum Mihai Viteazul o înfăptuise, la 1600, fie şi numai vremelnic, pe cea politică. De asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple planuri, acordat Bisericii din partea statului român. A urmat un memorabil cuvânt de răspuns din partea regelui Ferdinand, care a accentuat, la rându-i, legătura de secole prin care „statul a crescut împreună cu Biserica. Voievozii apărau Biserica şi Biserica era mângâierea şi întărirea Voievozilor. Limba s-a creat, una şi nedespărţită, prin Biserică şi peste hotarele vremelnice… Iar spiritul naţional a urmat acestei dezvoltări unitare a limbei şi a culturii“. Apoi suveranul a rostit, iarăşi cu înaltă solemnitate: „Din unificarea sufletească ies operele mari, naţionale, de gândire şi simţire, şi răsplată meritată va fi adusă Bisericii noastre care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui ţel pământesc“. După încheierea ceremoniei de învestitură, somptuosul alai patriarhal a parcurs, pe jos, drumul până pe Dealul Patriarhiei, unde, în catedrală, a avut loc ceremonia înscăunării. Au rostit cuvinte înălţătoare de salut conducătorii de delegaţii bisericeşti participante la solemnităţile instalării primului patriarh al României. În cuvântul său de răspuns, patriarhul Miron a mărturisit nădejdea în ajutorul Tatălui Ceresc pe care şi-o pune întru împlinirea slujbei încărcate de dificultăţi şi responsabilităţi din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Româneşti. Astfel s-a scris istoria memorabilă a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat, cu învestirea şi înscăunarea primului nostru patriarh, în persoana lui Miron Cristea, fiul de ţărani ardeleni, pe numele său cel dintâi Elie, dăruit Ţării şi Bisericii de meleagurile mureşene ale Topliţei şi ridicat la treapta episcopală pentru eparhia bănăţeană a Caransebeşului. Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adâncul însuşi al istoriei noastre creştine, au fost, la rându-le, deschizătoare ale unui nou, nelipsit de dificultăţi, dar consecvent, bogat şi înălţător drum al Ortodoxiei Româneşti, precum spunea Nicolae Iorga, întru aceeaşi neabătută „călăuzire a neamului pe cărările pământului, fără a-şi desface ochii de la cer“. Prestigiul câştigat atunci, în 1925, de Patriarhia Română, pe plan intern şi internaţional, a dăinuit şi a crescut mereu, în pofida oricăror vicisitudini ale vremurilor. Şi aceasta pentru că, o dată mai mult, Biserica strămoşească nu şi-a abandonat niciodată crezul de a fi „suflet din sufletul neamului“, mereu preînnoit întru una şi aceeaşi neapusă lumină a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Întru împlinirea năzuinţei patriarhului Miron, devenită, pe zidul vechii Catedrale mitropolitane, slovă de pisanie cu valoare testamentară, Biserica Ortodoxă Română a năzuit şi a lucrat, necontenit, la zidirea în duh a edificiului „CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI“, care se va înălţa acum, la începutul celui de - al treilea mileniu creştin, cu ajutorul lui DUMNEZEU şi prin osârdia Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL.