Patriarhul Diodor al Ierusalimului, prieten statornic al românilor

‑ Amintiri după 25 de ani -

După o îndelungată suferință, în noaptea dintre 19 și 20 decembrie 2000, cu doar câteva zile înainte de luminoasa sărbătoare a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, a trecut la Domnul Diodor I, Patriarhul Ierusalimului. Plecarea sa la cele veșnice a lăsat o tăcere adâncă peste Locurile Sfinte, unde slujirea sa a fost, vreme de ani, o mărturie vie a păcii, demnității și a continuității apostolice.

Patriarhul Ierusalimului, al patrulea în ordinea canonică a întâistătătorilor ortodocși, se bucură de un respect deosebit în întreaga lume creștină, mai ales pentru slujirea desfășurată în spațiul sacru al iconomiei mântuirii noastre. De‑a lungul veacurilor, adesea marcate de încercări și vitregii, patriarhii Ierusalimului au luptat pentru păstrarea dreptei credințe, mulți dintre ei fiind încununați cu aureola sfințeniei, pomeniți în calendarul Bisericii.

Tronul Ierusalimului poartă în sine povara glorioasă a martiriului și mărturisirii neîntrerupte, fiind cel dintâi scaun episcopal. În succesiunea neîntreruptă ce începe cu Sfântul Apostol Iacov († 62), „ruda Domnului”, Patriarhul Diodor I a fost cel de‑al 139‑lea urmaș pe Tronul episcopal al Ierusalimului.

Născut cu numele Damianos Karivalis, la 14 august 1923, în insula grecească Chios, el a venit la Ierusalim în octombrie 1938, purtând în inimă chemarea Locurilor Sfinte. Era un tânăr de abia cincisprezece ani, cu ochii plini de visare și cu dorul aprins de a sluji acolo unde Hristos Domnul a viețuit pe pământ.

Diodor, viitorul Patriarh al Ierusalimului, și‑a părăsit patria, insula Chios, încă din copilărie, urmând un drum care, deși părea timpuriu și aspru, era deja profund înrădăcinat în rânduiala duhovnicească a Greciei de atunci. Exista obiceiul ca marii părinți duhovnicești ai Eladei să recomande tineri evlavioși, chiar la vârste fragede, pentru a fi trimiși în Țara Sfântă. Acești părinți adevărați, cunoscători de suflete, știau să deosebească în rândul tinerilor care veneau la scaunul spovedaniei pe cei chemați la slujirea înaltă. Îi binecuvântau cu lacrimi în ochi, știind că îi trimit departe de casă, dar aproape de inima Bisericii. Tinerele vlăstare ale Bisericii se formau duhovnicește în chip temeinic, iar cei mai dăruiți dintre ei erau apoi îndrumați către studii înalte, fie la Atena, fie în alte centre universitare de prestigiu ale lumii ortodoxe.

Chiosul, insulă mare și încărcată de istorie, a fost un adevărat leagăn al credinței. De aici a pornit viitorul Patriarh Diodor, afirmându‑se ca un tânăr evlavios și studios, calități care l‑au ridicat treptat în ierarhia bisericească.

Ostrovul său natal, cu mănăstirile semeț ridicate pe coaste de munți și cu porturi pline de viață, îi formase caracterul blând și deschis, precum marea care‑i scălda țărmurile.

Spiritul marinăresc al Chiosului, cu devotamentul și curajul său, se va regăsi mai târziu în modul în care Diodor își va cârmui Biserica prin furtunile vremurilor.

Insula Chios nu este doar un tărâm încărcat de istorie, ci și un loc binecuvântat de prezența celor care L‑au slujit cu credință pe Dumnezeu. Printre aceștia se numără Sfântul Ierarh Nectarie, care și‑a dedicat zece ani din viață educării tinerilor și vieții monahale pe aceste meleaguri, și Patriarhul Diodor al Ierusalimului. Acești oameni sfinți au lăsat o amprentă profundă asupra istoriei duhovnicești a ținutului de aici, îmbogățind‑o cu exemplul lor de viață și slujire.

La Ierusalim funcționa o academie duhovnicească, un seminar superior, pe care unii îl socoteau aproape de nivelul studiilor universitare, unde erau pregătiți tinerii veniți din Grecia, înainte de a deveni slujitori ai Bisericii Sfântului Mormânt sau ai altarelor de slujire din Patriarhia Ierusalimului. În acest cadru de rigoare spirituală și teologică s‑a plămădit și viitorul Patriarh Diodor. Programul era aspru: studierea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, iar învățarea limbilor vechi se împletea cu slujirea la strană. Tinerii seminariști purtau în suflet atât povara trudei, cât și bucuria de a fi acolo unde Dumnezeu S‑a făcut om pentru mântuirea lumii.

A urmat cursurile Seminarului până în 1941. La 4 martie 1944 a fost tuns în monahism, în vremea păstoririi Patriarhului Timotei, iar la 22 septembrie același an a fost hirotonit ierodiacon la Sfântul Mormânt de către Arhiepiscopul Vasile al Ascalonului, primind ascultarea de a sluji la Betleem, în locul binecuvântat al Nașterii Domnului. Clipa în care foarfecile au tăiat părul tânărului Damianos a fost pentru el o naștere nouă. Cu voce tremurândă, dar fermă, a rostit făgăduințele monahale, știind că de acum înainte nu‑și mai aparține sieși, ci lui Hristos și Bisericii Sale. Betleemul, cu peștera cea luminată de steaua călăuzitoare, avea să‑i devină prima vatră de slujire, locul unde inima sa de monah s‑a aprins și mai mult de dragoste pentru Dumnezeu care S‑a făcut prunc.

Drumul slujirii sale a continuat la 5 octombrie 1947, a fost hirotonit ieromonah la Golgota de către Arhiepiscopul Irinarh al Diocezareei. I s‑a încredințat atunci egumenia de la Pretoriu și misiunea de secretar al Patriarhiei Ierusalimului. Astfel, locul unde Mântuitorul a fost osândit la moarte a devenit locul unde tânărul ieromonah a primit responsabilitatea păstoririi. Simbolismul acestui moment este covârșitor: acolo unde Hristos a purtat crucea spre Golgota, Diodor primea crucea slujirii. Ca secretar patriarhal, avea să cunoască îndeaproape toate greutățile și bucuriile administrației bisericești, învățând arta dificilă a echilibrului între tradiție și cerințele vremurilor. Prin hotărârea Sfântului Sinod, a fost trimis la studii la Facultatea de Teologie din Atena, între anii 1952 și 1957. Revenit la Ierusalim, a devenit profesor la Școala Patriarhiei și bibliotecar, îmbinând rigoarea academică cu slujirea discretă.

Am dorit să cunosc îndeaproape, prin călătorii repetate, insulele Greciei, Chios și Samos, așezate în inima mării, nu departe de țărmurile Asiei Mici, ale Turciei de astăzi. Marea Egee, cu valurile ei albastre și cu vânturile care poartă mirosul de portocală și busuioc, leagă aceste insule de întreaga istorie a creștinătății răsăritene.

Localitatea de naștere a Patriarhului Diodor are opt lăcașuri de închinare. Unele sunt atât de bine întreținute, încât par a fi construite în zilele noastre.

La Chios, ca pelerin, am descoperit Mănăstirea Nea Moni, unde a fost tuns în monahism Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, care și‑a încheiat viața pe insula Eghina. În insula Samos, din apropiere, pașii m‑au purtat pe urmele a trei patriarhi ai Ierusalimului din ultimul timp, cel din urmă fiind Irineu, care și‑a săvârșit zilele la Atena și a fost înmormântat în locurile de obârșie. Este cutremurătoare constatarea că aceste insule mici au dat Ierusalimului, cetatea cea mare a mântuirii, atâția păstori și slujitori. Parcă Dumnezeu a ales aceste locuri pentru a ridica din ele oameni cu suflete puternice, capabili să ducă povara Crucii în Țara Sfântă.

La 10 noiembrie 1962, arhimandritul Diodor a fost hirotonit arhiereu, Arhiepiscop de Ierapoleos, în Biserica Sfinții Apostoli de pe Muntele Eleon. Muntele Măslinilor, de unde Mântuitorul S‑a înălțat la ceruri, a fost martorul începerii lucrării arhierești a lui Diodor. Slujba hirotonirii, săvârșită în prezența clerului și a credincioșilor, a pecetluit în chip văzut ceea ce se pregătise în taina inimii sale de zeci de ani. În același an, Patriarhul Benedict l‑a trimis ca epitrop patriarhal în Iordania, cu reședința la Amman. Timp de aproape două decenii, a desfășurat o activitate bogată și rodnică. A refăcut numeroase biserici, a întemeiat o școală ortodoxă arabă și a întărit viața comunităților locale. În Iordania, unde ortodocșii erau minoritari într‑o țară preponderent musulmană, Diodor a continuat să sădească cu răbdare semințele credinței, fiind în același timp un ambasador al păcii și înțelegerii între popoare și religii.

În acea perioadă a legat o frumoasă prietenie cu familia regală iordaniană. Bunăvoința și noblețea sa sufletească l‑au apropiat de regele Hașemit, cu care se întâlnea adeseori, într‑o perioadă în care acesta era protectorul Locurilor Sfinte Ortodoxe din Ierusalim și Palestina. Regele avea să găsească în Arhiepiscopul Diodor nu doar un ierarh al Bisericii, ci un om de încredere și un sfătuitor înțelept. Conversațiile lor, purtate adeseori atât în strălucirea palatelor regale, cât și în ambianța reședinței arhierești, erau marcate de respect reciproc și de dorința comună de a păstra pacea și sfințenia în acele locuri încercate de istorie.

La 3/16 februarie 1981, a fost ales Patriarh al Bisericii Ierusalimului, numită „Maica Bisericilor”. În timpul patriarhatului său, a inițiat o amplă lucrare de consolidare și înfrumusețare a Bisericii Sfintei Învieri și a sfintelor lăcașuri din jur. Au fost realizate mozaicuri de mare valoare artistică și teologică, reprezentând chipurile Mântuitorului Pantocrator și ale Sfinților Apostoli, scena ungerii Domnului cu aromate și altele, ce au rămas peste ani mărturie a râvnei sale ctitoricești. În incinta Patriarhiei, a refăcut o grandioasă sală de primire, alături de alte spații necesare lucrărilor administrative.

Cu aceeași deschidere, Patriarhul Diodor I a cultivat legături fraterne cu Bisericile Ortodoxe surori: Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei, Georgiei, precum și cu Biserica Ortodoxă a Ciprului şi cu Biserica Ortodoxă a Greciei. A întreprins numeroase vizite și s‑a întâlnit cu șefi de stat și personalități marcante ale lumii contemporane. Diplomația sa bisericească era una a inimii și a rugăciunii, nu doar a protocolului. Oriunde mergea, lăsa în urmă nu doar amintirea unui întâistătător, ci a unui frate care‑i îmbrățișa cu dragoste pe toți cei ce purtau pecetea Botezului ortodox. Scrisorile sale, întotdeauna calde și personale, străbăteau lumea ortodoxă ca niște raze de lumină răsărite din Ierusalim.

România a ocupat un loc aparte în sufletul său. A vizitat‑o de mai multe ori, rămânând în inimile celor care l‑au întâlnit, prin frumusețea și noblețea sufletului său. Atât la Sfânta Liturghie săvârșită în ziua de 24 iunie 1982, cât și în locurile străbătute de delegația ierusalimiteană, s‑a păstrat amintirea unui ierarh cald, deschis și profund iubitor al Bisericii Ortodoxe Române.

În 1982, Patriarhul Diodor a slujit la Suceava, la 24 iunie, la Sfânta Liturghie. În timpul Sfintei Liturghii, o ploaie torențială s‑a dezlănțuit peste mulțimea adunată, ca de fiecare dată, într‑un număr impresionant. Patriarhul Diodor a mărturisit la finalul slujbei că, fiind aflat într‑un spațiu adăpostit de furtuna năprasnică, a privit spre poarta mănăstirii și nu a văzut pe nimeni plecând. Toți au rămas la slujbă, iar, după puțină vreme, ploaia s‑a risipit. Profund mișcat de statornicia și evlavia poporului, a spus cu emoție: „Credința voastră m‑a impresionat. Voi sunteți un alt Ierusalim”. Aceste cuvinte, rostite cu lacrimi în ochi, aveau să rămână întipărite în memoria celor prezenți ca o binecuvântare rostită nu doar cu buzele, ci cu inima întreagă. A adăugat atunci, cu fermitate și dragoste frățească, că Biserica Ierusalimului recunoaște doar comunitatea condusă de Patriarhul Iustin Moisescu și se dezice de cei care nu ascultă de Biserica Ortodoxă Română.

A poposit în Catedrala Mitropolitană din Iași și în Mănăstirile Neamț, Agapia și Văratec. La Neamț, unde șoaptele rugilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare se aud în tainița zidurilor, Patriarhul Diodor a stat îndelung în rugăciune, simțind legătura nevăzută între Moldova și Țara Sfântă, între ctitorii români și Locurile Sfinte pe care le‑au sprijinit cu dărnicie de‑a lungul veacurilor. În vizita pe care a făcut‑o în Ținutul Neamțului, Patriarhul Diodor s‑a bucurat de o primire aleasă la Mănăstirea Agapia. De la poarta așezământului monahal și până la intrarea în biserică, a fost așternut un covor din crengi de brad și flori naturale, special pregătit pentru întâmpinarea Patriarhului Ierusalimului și a însoțitorilor săi, împreună cu Patriarhul României și delegația de ierarhi români. Gestul, rar întâlnit și solemn totodată, vorbea tainic, dar viu, despre cinstire, bucurie și comuniune.

Cuvintele rostite atunci au subliniat legătura dintre cele două Biserici Ortodoxe surori, o legătură sfințită de timp și de jertfă, întemeiată îndeosebi în vremea Patriarhilor Dositei și Hrisant Notara și întărită de lunga perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Patriarhia Ierusalimului, aflată adeseori în încercări grele. Atmosfera de acolo devenise o comuniune de rugăciune și de inimă. Patriarhul Diodor cunoștea bine istoria acestei prietenii vechi de veacuri. Știa că din Moldova și din Țara Românească au plecat spre Ierusalim căruțe întregi încărcate cu daruri, că domnii români au ctitorit și au întreținut numeroase lăcașuri sfinte, că monahii români au vegheat la Sfântul Mormânt alături de frații lor greci. În cuvintele sale, rostite cu emoție, glasul i se frângea când îi pomenea pe acești binefăcători ai Ierusalimului, cerând lui Dumnezeu să‑i pomenească în Împărăția Sa.

Patriarhul Diodor a participat, de asemenea la înmormântarea Patriarhului Iustin Moisescu și la instalarea Preafericitului Părinte Teoctist ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, în noiembrie 1986.

În anul 2000, a primit la Ierusalim majoritatea patriarhilor și întâistătătorilor ortodocși, precum și conducătorii țărilor majoritar ortodoxe, conferindu‑le Ordinul Sfântului Mormânt.

Ierarhii și Frăția Sfântului Mormânt l‑au iubit pentru blândețea sa și pentru pacea pe care o răspândea în jur. În martie 2000, s‑a întâlnit și cu Episcopul Romei Ioan Paul al II‑lea, într‑un moment cu puternică rezonanță simbolică.

În vizitele pe care le‑am făcut la Ierusalim, în anii 1995 și 2000, Patriarhul Diodor m‑a primit cu o bunăvoință neașteptată și cu o bucurie sinceră. Prima întâlnire a avut loc la Reședința de la Mica Galilee, proprietate a Patriarhiei Ierusalimului, situată pe Muntele Măslinilor. Era una dintre zilele pascale, iar prin grija unor monahii din România, Patriarhul ne‑a deschis ușa cu larghețe sufletească. A stat de vorbă cu noi, ne‑a oferit o tratație și a rememorat cu vădită emoție călătoria sa apostolică în România.

În acel context, s‑a arătat interesat de numele preotului pe care îl hirotonise la Sfânta Liturghie de la Suceava, spunând că acesta trebuie trecut în dipticele Patriarhiei Ierusalimului, unde erau consemnați toți cei care primiseră hirotonia din mâinile ierarhilor acestei Biserici. Din mărturisirile de atunci, dar și din cele ale întâlnirii din anul 2000, am remarcat dragostea sa statornică și zâmbetul frățesc pe care îl purta Patriarhului Teoctist. Mai târziu aveam să aflu că fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist i‑a dovedit, prin fapte concrete, prietenia și sprijinul, într‑un moment greu al vieții sale.

În ultimii ani, Patriarhul Diodor s‑a confruntat cu o suferință apăsătoare. Imobilizat într‑un scaun cu rotile, a continuat să participe la sfintele slujbe, dând mărturie de răbdare și dăruire până la capăt. Așa s‑a întâmplat și la Marele Jubileu din anul 2000, când a slujit la Betleem, împreună cu ceilalți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori, chiar din scaunul cu rotile, purtându‑și crucea cu demnitate și credință. La Betleem, în peștera unde S‑a născut Pruncul Hristos, Patriarhul bolnav și‑a ridicat mâinile slăbite în rugăciune. Glasul îi tremura, dar cuvintele erau puternice. Ceilalți patriarhi, stând în picioare în jurul său, lăcrimau în tăcere văzând credința și statornicia bătrânului care voia să slujească până la ultima suflare.

Avea o prețuire aparte pentru vechea cetate a Ierihonului, unde se află o reședință a Patriarhiei Sfintei Cetăți. Poposea adeseori acolo, printre livezile de portocali și lămâi, într‑o zonă binecuvântată, nu departe de Dudul lui Zaheu, pe unde a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în drumul Său spre Ierusalim.

În vremea slujirii sale patriarhale, i‑a cunoscut pe cuvioșii nevoitori români din Țara Sfântă, între care se număra Sfântul Ioan Iacob noul Hozevit, precum și pe reprezentanții Patriarhiei Române din acea perioadă, pe care i‑a prețuit și i‑a ținut aproape de inima sa.

Slujba Înmormântării sale a avut loc vineri, 22 decembrie 2000, în Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din incinta Patriarhiei. Din cauza tensiunilor politice din zona Ierusalimului vechi, ceremonia s‑a desfășurat într‑un cadru restrâns. După slujba Prohodului și procesiunea în Cetatea Veche, trupul său a fost așezat spre odihnă în Paraclisul Sfântul Nicolae de pe Muntele Eleon (Mica Galilee), alături de mormintele patriarhilor Timotei și Benedict.

În timpul călătoriilor mele la Mica Galilee am săvârșit adeseori slujbe de pomenire la mormântul său. Am constatat, cu regret, puțina recunoștință a celor pe care Patriarhul Diodor îi ajutase odinioară. De fapt, cei mai mulți dintre colaboratorii și prietenii săi trecuseră deja la Domnul. Au rămas alții, care știu mai puțin despre el și nu puteau înțelege cât de grea și importantă a fost misiunea sa atât la Amman, în Iordania, cât și ca Patriarh al Ierusalimului.

Patriarhul Diodor al Ierusalimului nu a construit monumente de piatră care să‑i poarte numele, nu a lăsat după el biblioteci întregi de scrieri teologice. Dar moștenirea sa se regăseşte în inimi schimbate, suflete mângâiate, prietenii adevărate între Biserici și popoare.

Patriarhul Diodor a avut un suflet de părinte și, în același timp, o iubire fraternă profundă față de cei pe care i‑a întâlnit. Nădăjduim că aceste virtuți, reunite în jertfa și statornicia slujirii sale, l‑au așezat în Împărăția lui Dumnezeu, unde dragostea nu apune și memoria faptelor bune rămâne vie în veșnicie.