Pe Calea Lactee

E mai frumos să mergi după lapte la cioban decât într-o țară străină!

Atunci când te duci într-o astfel de țară, precis nu poți pleca de acasă desculț. Și precis drumul n-o ia peste câmp, așa cum o ia cel pe care merg eu alături de mama. Și precis nu se ține după tine un roi de licurici, așa cum se ține după noi. Asta pentru că, atunci când am ajuns în dreptul bisericii, l-am rugat în gând pe Dumnezeu să aibă grijă de inima mamei, iar El mi-a răspuns cu licuricii că da.

Iar stelele precis n-ar avea nici un interes să coboare atât de aproape de pământ, ca să poți vedea ca-n palmă pe unde umbli, așa cum vedem noi doi. Precis are și tataie Ion un amestec aici. El și celelalte stele ce și-au trăit viața de oameni vii pe acest câmp. Este, mă gândesc, cea mai mare bucurie a lor. Când văd pe cineva de la noi din sat pornind pe întuneric la drum, se grăbesc să le dea o mână de ajutor. Și-o fac presărându-le lumină în cale!

Biserica se făcea tot mai mică în urmă. O vedeam cum stă lipită de sat în depărtare. Așa mă vedea și tataie Ion pe mine de sus, lipit de mama. Urâtul mamei nu se mai vedea deloc. Îi trecuse. Altădată m-aș fi speriat să știu că suntem singurii oameni care se găsesc pe drum. Dar acum îmi plăcea. În afară de mama și de mine, nu mai era nimeni, nu doar pe drum, ci nicăieri pe câmp. Poate că nicăieri pe lume. Așa mi se părea, cu toate că știam că trebuie să mai fie cineva.

Îmi doream să nu se termine prea curând nici drumul, nici câmpul, nici noaptea.

Tocmai trecea Carul Mare pe deasupra noastră. Carul Mic, care era față de el cam la fel cum eram eu față de tata, avea să ajungă și el Car Mare într-o zi. Asta îmi închipuiam că trebuie să se întâmple.

Și-mi mai închipuiam ce grozav ar fi fost ca eu să mă transform dintr-odată în lucru din ființă, și să rămân pentru totdeauna acolo, printre porumburi, și să rămână și mama cu mine, ca să aibă cine să mă țină de mână, iar eu să am cui să-i aud inima bătând, fiindcă aș fi vrut ca inima ei să bată mai departe. Să fim și noi așa cum erau măgurile și fântânile. Iar stelele să ne îmbrace mereu în razele lor. Și satul să rămână mereu în locul unde se găsea acum, cu biserica lipită de el și cu roțile Carului Mare lipite de biserică.
(Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)