Pe tărâmul inimii
Pentru părinții ascetici este limpede cum mândria reprezintă păcatul sursă, din care izvorăsc și cu care rămân în permanență conectate celelalte păcate. Avva Or surprinde în sfaturile sale una dintre fațetele acestei boli a sufletului: „Nu vorbi în inima ta împotriva fratelui, zicând: Eu sunt mai deștept și mai ascet decât dânsul, ci supune-te harului lui Hristos în duhul sărăciei și al iubirii nefățarnice, ca să nu cazi în duhul laudei de sine și să-ți pierzi osteneala. Căci este scris: Cine crede că stă în picioare, să aibă grijă să nu cadă. Fii dres cu sare, întru Domnul”.
Sunt câteva detalii relevante. Bătrânul observă că inima este un mediu care adăpostește dialogul nostru interior. Pe fundalul inimii și cu implicarea ei se desfășoară toate gândurile noastre. Iar atunci când gândurile sunt generate de mândrie, inima nu rămâne impasibilă, ci ne angajează întreaga ființă.
Avva Or știe că judecata începe în taină, sub forma unei comparații aparent inofensive. A spune în inimă că ești „mai deștept” sau „mai ascet” nu este un simplu exces de încredere, ci un gest de supraordonare. În acel moment, celălalt nu mai este frate, ci reper negativ. Nu mai este chip al lui Dumnezeu, ci fundal pe care îți construiești propria imagine. Asceza devine capital simbolic, se transformă într-un argument suplimentar al mândriei și își pierde forța de a îmblânzi sufletul. Când te așezi „deasupra” fratelui, încetezi să mai lupți cu tine și începi să te hrănești din slăbiciunea celuilalt. Aceasta este dinamica mândriei: nu produce putere reală, ci iluzia unei stabilități câștigate prin comparație. De aceea, bătrânii insistă atât de mult asupra nejudecării. Nu ca exercițiu de politețe, ci ca practică ascetică fundamentală. A nu judeca înseamnă a refuza să îți construiești identitatea prin opoziție.
Osândirea de sine, complementară nejudecării, înseamnă să accepți că ești în lucru, că nu ai ajuns, că harul lucrează în tine în ciuda rezistențelor tale. În acest cadru, orice progres rămâne fragil și dependent de Dumnezeu. De aceea, avva Or vorbește despre supunerea față de Hristos „în duhul sărăciei și al iubirii nefățarnice”. Sărăcia despre care vorbește este refuzul de a cădea în autosuficiență. Este spațiul gol, care permite lui Dumnezeu să lucreze. Iubirea nefățarnică este iubirea care nu cere garanții și nu contabilizează merite. Împreună, ele descriu starea omului care nu se mai sprijină pe sine.
Când citează avertismentul paulin despre cădere, avva Or atinge un punct sensibil. Pericolul real nu este slăbiciunea evidentă, ci siguranța de sine. Cel care „crede că stă” încetează să mai fie atent. Nu mai veghează. Iar în viața duhovnicească, lipsa atenției este începutul prăbușirii. Ba mai mult, este necesar efort permanent pentru a rămâne pe treapta pe care te-ai așezat, altfel prăbușirea este iminentă. Asceza fără smerenie produce rigiditate. De aceea, bătrânul adaugă: „Fii dres cu sare”. Sarea este discernământul care împiedică degradarea, luciditatea care păstrează vie tensiunea bună dintre nevoință și har.
Trăim într-o cultură a comparației și a autoafirmării subtile. Chiar și spiritualitatea poate deveni performanță. Avva Or ne reamintește că adevărata creștere începe acolo unde încetezi să te compari și reîncepi să te rogi. Curajul nu stă în a te simți mai bun, ci în a rămâne sărac în duh și atent la propria inimă.