Pe urmele Bunului Samarinean
Samarinenii au fost urmașii evreilor deportați de către asirieni în jurul anului 700 î.Hr. și înlocuiți de coloniștii aduși din Babilon și Siria. Întorcându-se din exil, purtând cu ei credința părinților, urmașii evreilor care înduraseră exilul s-au confruntat cu interdicția de a mai intra în Templul din Ierusalim, deși aceștia ar fi dorit să ajute la reconstruirea lăcașului de închinare din Orașul Păcii. După refuzul evreilor, samarinenii și-au construit un templu pe Muntele Garizim. Despre acest loc de închinare aflăm din discuția pe care Mântuitorul a avut-o cu femeia samarineancă, atunci când a poposit lângă fântâna Patriarhului Iacob.
Legăturile dintre samarineni și iudei s-au degradat odată cu trecerea timpului, iar în anul 128 î.Hr. Ioan Hircan a distrus Samaria. Când se vorbea despre un samarinean în mediul iudaic, se foloseau, în general, cuvinte disprețuitoare. Aceleași cuvinte le întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan Teologul, adresate chiar Mântuitorului: Au răspuns iudeii și I-au zis: Oare, nu zicem noi bine că Tu ești samarinean și ai demon? (Ioan 8, 48). Cu toate acestea, Domnul Hristos a apreciat deschiderea acestui neam marginalizat. Știm că locuitorii din preajma fântânii lui Iacob L-au rugat pe Mântuitorul să zăbovească la ei, rămânând acolo două zile. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui (Ioan 4, 39-41).
Știm că după Înălțarea Mântuitorului la cer Evanghelia a fost propovăduită și samarinenilor. Diaconul Filip și Apostolii Petru și Ioan au dus cuvintele Evangheliei în locul unde trăiau aceștia. În prezent, în Samaria se află ruinele unei preafrumoase biserici construite mai întâi de Împărăteasa Elena, apoi refăcută de Justinian cel Mare.
Pilda pe care Mântuitorul ne-a spus-o scoate în evidență bunăvoința și omenia samarinenilor, drept care Mântuitorul îi folosește ca paradigmă în pilda rostită spre a răspunde cărturarului care L-a abordat cu privire la cea mai mare poruncă din Lege: Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi (Luca 10, 25-28). Deși fusese îndemnat să-L iubească pe Domnul din toată inima și din tot sufletul și din toată puterea, cel care-I adresase întrebarea, dorind poate să-L ispitească, dar și pentru a-L pune într-o situație dificilă, a zis: Și cine este aproapele meu? (Luca 10, 29).
Aproapele este cel care vine în contact cu noi, indiferent de ținuta, obârșia, descendența pe care o are. Aceasta era învățătura Mântuitorului pentru iudeii care-i priveau cu bunăvoință doar pe cei care erau de neam bun și aveau aceleași tradiții și obiceiuri religioase. Mântuitorul, văzând că acesta dorea să se îndreptățească pe sine, i-a oglindit, prin pildă, cine este aproapele: cel care a făcut binele și are suflet mare. În mod surprinzător și neașteptat atât pentru interlocutor, cât și pentru toți cei de față, Domnul a vorbit despre un samarinean, singurul binevoitor, arătând milă cu cel care s-a aflat între tâlhari, fiind lăsat abia viu.
Părinții Bisericii au teologhisit cu multă înțelepciune despre această pildă a Mântuitorului, care se află printre cele mai cunoscute și apreciate învățături, păstrată doar în relatarea evanghelică a Sfântului Luca. Concluzia e simplă: de cele mai multe ori, indiferent de credința noastră, rămânem indiferenți la suferințele celor căzuți pe cale și nu facem nici cel mai mic efort să-i ajutăm. Fie că e teamă, fie că e rușine, fie că e simplu dezinteres, aproapele rămâne nevăzut celor mai mulți dintre noi. Ne stă în cale, ne deranjează și ne mustră fără să spună nimic.
Această pildă se pare că a fost spusă pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon. Drumul acela avea cu adevărat foarte mulți tâlhari, în peșterile din crăpăturile munților stăteau cei răuvoitori, care ieșeau atunci când treceau negustori, călători către Ierusalim și persoane importante. Erau oameni care făceau rău, tâlhăreau și chiar ucideau pentru o pungă cu arginți.
Locul există și astăzi, undeva pe la jumătatea căii. Acolo, conform tradiției, Împărăteasa Elena a construit o biserică, ale cărei ruine se păstrează. S-a înființat un muzeu, al Bunului Samarinean, ca să amintească de fapta bună săvârșită de un om de la care nu se aștepta o asemenea atenție și sensibilitate.
Din cuvintele Evangheliei învățăm că Mântuitorul le-a atras atenția iudeilor că nu numai ei sunt cei care au dreptul de a se numi fii ai lui Dumnezeu. Nu doar ei trebuie să se bucure de această binecuvântare. Evanghelia Mântuitorului se adresează tuturor, inclusiv neamurilor, mulți dintre ei fiind atenți la auzirea acestei preafrumoase pilde rostite de Mântuitorul.
Învățăm din aceste cuvinte că, dincolo de fapta bună pe care a făcut-o samarineanul, lăudată de către Domnul, preotul și levitul, care reprezentau Legea și Prorocii, nu au putut să schimbe lucrurile. Pentru că este cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele. Drept aceea, intrând în lume, zice: Jertfă și prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup (Evrei 10, 4-5).
Aceștia au trecut pe alături, nefăcând eforturi spre a-l ajuta pe cel care era abia viu. Mântuitorul a fost Bunul Samarinean, căci nu a trecut pe alături, ci a legat rănile, a turnat untdelemn și vin; untdelemn, adică cuvântul învățăturii, vinul fiind învățătura care dă viață. Apostolii înșiși au remarcat profunzimea cuvintelor Sale atunci când I-au spus Acestuia: Unde ne vom duce, căci numai Tu ai cuvintele vieții veșnice?
Asemenea samarineanului, Hristos l-a răscumpărat pe omul robit de puterile morții și l-a dus la o casă de oaspeți: la Biserica pe care El a întemeiat-o. I-a vindecat rănile, adică l-a dezlegat de neputințele sufletești și trupești. I-a lăsat și doi dinari, adică Legea Vechiului și Noului Legământ. Iar atunci când Se va întoarce, îi va răsplăti dacă acești doi dinari au fost înmulțiți.
Călătorul care ajunge astăzi la Muzeul Bunului Samarinean va putea vedea o colecție de mozaicuri expusă în interiorul și exteriorul lui. Ele sunt adevărate opere de artă, cele mai multe provenind din locuri unde oamenii nu mai pot ajunge, sculpturi în piatră care au fost folosite la anumite biserici din perioada bizantină, secțiuni de mozaic provenind de la lăcașuri vechi, aidoma celei din Șilo, din jurul anului 400, sau un relicvar sculptat în piatră de la Biserica Sfântului Teodor din secolul al 5-lea. De la același monument eclesial, al Sfântului Teodor, provine și un preafrumos amvon sculptat în piatră. Întâlnim și ferestre de biserică din perioada bizantină. Locul ne aduce aminte și de nenumăratele crime săvârșite acolo. Nimeni nu i-a învățat pe oameni cum să lege rănile altora, să le poarte de grijă, să-i ducă la casa de oaspeți, așa cum a făcut-o Domnul Iisus Hristos.
Locul dintre Ierusalim și Ierihon, pe unde trece una dintre cele mai cunoscute căi care sunt în Țara Sfântă, vorbește despre dragostea fără de margini a Bunului Samarinean, a Fiului lui Dumnezeu, Care din iubire de oameni S-a făcut Om, ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu.
Pilda este de mare actualitate, mai ales în vremea noastră, când foarte puțini oameni privesc alături, la cei căzuți pe cale. Deși cuvintele Evangheliei și ale Sfinților Părinți ne recomandă atenție față de ceilalți, rămânem insensibili la durerea, suferințele, încercările, cererile pe care ni le adresează, ignorându-le aproape întotdeauna.
Să fim samarineni milostivi, după cum a fost, este și rămâne pentru noi, până la sfârșitul veacurilor, Domnul slavei. Să-I urmăm exemplul, pentru a ne bucura împreună cu El și cu aproapele în veșnicie!