Pelerin în tărâmul iberic

Rânduit‑a Dumnezeu, Cel Bun și Milostiv, să ajung la jumătatea lui Brumar 2021 în Spania.

Istoria acestui ținut este pe cât de strălucită, pe atât de zbuciumată, cu regii și eroii ei, cu lumina și întunericul specifice desprinse din întreaga ei perioadă, captivante pentru generațiile dintotdeauna.

Cine ascultă, vizitează, admiră sau cercetează această istorie într‑un muzeu, într‑un palat sau într‑o biserică va rămâne uluit.

Comunitatea românească din Spania s‑a așezat în pământul regilor pioși, mari descoperitori de pământuri noi și iubitori ai artei, care, înainte de toate, au fost slujitori ai Domnului în etapele istoriei și pe tot cuprinsul imperiului, ajungând, la un moment dat, până la marginile pământului. S‑a și spus că, odinioară, soarele nu apunea în pământul ibericilor.

 Dacă până în 1990 aveam o parohie românească la Madrid, astăzi tânăra Episcopie Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei numără 140 de parohii și alte câteva filii în cele două țări de lângă Ocean. Ce s‑a întâmplat în ultimii 15 ani este un real reviriment spiritual și administrativ, cu realizări pe măsură, cu multă osteneală, încercări, poticniri, dar în cele din urmă cu izbândă.

Când Episcopul Timotei Lauran, ales în această demnitate în anul 2008, a ajuns acolo, a înfruntat greutățile începutului. A locuit în gazdă, a închiriat o casă, după ce, timp de un an și mai bine, a fost primit chiar de către Ambasada Română a Spaniei, a cercetat pământul iberic, a călătorit cu greutate, cu mijloace de transport care nu‑i asigurau nici confort, nici siguranță și, adeseori, a fost nevoit să apeleze la avion, deși bugetul auster al eparhiei abia înființate nu‑i permitea acest privilegiu.

A avut însă răbdarea și înțelepciunea de a lucra cu sârg și de a‑și dedica tinerețea și experiența dobândită ca monah în țară și în diaspora românească occidentală. Străduindu‑se mult într‑un timp al ostenelilor, a început deja, chiar dacă este foarte tânăr, să culeagă roadele.

După ce s‑a așezat piatra de temelie pentru Catedrala Ortodoxă Românească din Madrid, Episcopul Timotei și‑a pus toată încrederea în Dumnezeu. După multe rugăciuni, Dumnezeu a risipit pânza de păianjen și i‑a arătat un drum prin care a reușit să înceapă și să ducă la bun sfârșit catedrala pe care mult o dorise. S‑au alăturat, din țara noastră și de acolo, oameni care l‑au ajutat şi sprijinit, prin recomandări călduroase, prin muncă, danii, precum și prin dorința de a fi împreună lucrători cu episcopul cel dintâi al tinerei eparhii.

 Aș spune că are râvna și dragostea ucenicului care nu s‑a despărțit de marele Pavel, căruia Apostolul neamurilor i‑a adresat cele mai frumoase cuvinte, l‑a mângâiat și i‑a spus: nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne‑a mântuit şi ne‑a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne‑a fost dat în Hristos Iisus (2 Timotei 1, 8‑9). Cu această râvnă, Episcopul Timotei a dus la bun sfârșit catedrala închinată Maicii Domnului, la sărbătoarea Intrării în biserică.

Pășind în interiorul catedralei, care mai are nevoie de pictură, împodobire și de alte lucrări, realizez cât de greu este să se împlinească un astfel de proiect complex, costisitor, plin de jertfă. Episcopul Timotei are bucuria de a fi construit o Catedrală românească într‑un cartier al Madridului, alături de ctitoriile de altădată, care uimesc lumea.

 Frumusețea acestei biserici, râvna ctitorului ei, a celor care l‑au ajutat de aproape și de departe sunt de‑a dreptul uimitoare. Mă gândesc la trăirile interioare, zbuciumul și îngrijorarea duhovnicească a Episcopului Timotei văzând mulțimile de catedrale și mănăstiri cu dimensiuni neobișnuite, presărate în marile cetăți ale Spaniei, în Madrid, la Toledo, unde se găsește una dintre cele mai celebre biserici catolice ale lumii, la Sevilla, Valencia și în atâtea alte localități pe care le‑a văzut în timpul misiunii sale apostolice.

M‑am bucurat să ajung, chiar dacă în grabă, nereușind să observ cu atenție tot ceea ce era de văzut la Palatul Regal din Madrid, parte din patrimoniul național al Spaniei, care asigură desfășurarea celor mai reprezentative evenimente din Spania. Palatul întins pe o suprafață de mai bine de 20 de hectare, cu grădini şi parcuri, este o preafrumoasă clădire care adună în lăuntrul ei cele mai meşteşugite împodobiri cu care a fost decorată în decursul vremii, din veacul al XVIII‑lea și până acum. Palatul a străbătut vremurile și constituie un simbol al Spaniei și al Europei.

Chiar și călătorul grăbit, care va trece prin încăperile Palatului de la Madrid, va descoperi, dincolo de bogăția ornamentelor, picturilor, tapiseriilor, vaselor din argint și porțelan, frumusețile acestei reședințe somptuoase decorate de regii Spaniei. Rând pe rând, regii glorioși, precum Carol al III‑lea, principalul decorator al acestui palat, sau Filip al II‑lea, atât de des întâlnit și pomenit, Francesco de Goya, care a împodobit apartamentele, Carol al IV‑lea, Isabela a II‑a, Alfonso al XII‑lea și ceilalți care și‑au adăugat numele și dragostea pentru cultură, pentru artă și pentru Spania rămân în memoria urmașilor lor și a istoriei universale.

Văzând de multe ori Palatul de la Versailles, am avut impresia că este cel mai frumos din lume. Nu credeam să fie atât de reușit un alt așezământ regal, princiar, indiferent unde s‑ar afla el. Intrând însă în interiorul Palatului regal din Madrid, cu somptuoasa intrare, am descoperit că unele palate sau castele ale lumii sunt doar mici reședințe, iar acesta, aproape fără de sfârșit, pe care nu‑l poți străbate de la un capăt la altul decât obosind și declarându‑te învins de frumusețea lui.

 Decorațiile interioare realizate în diferite etape, picturile, cele mai multe dintre ele aparținând unor artiști celebri, sculpturile, lucrările în argint și aur, tot ceea ce poate fi văzut în interior este greu de descris în cuvinte. Sala Tronului, unde regii de altădată și cei din vremea noastră își primesc oaspeții, seamănă cu sala de primire din Castelul Peleș. Are alte dimensiuni, altă frumusețe, altă bogăție a decorației. Cu siguranță castelul de la Sinaia a fost inspirat nu doar de cele din munții Pădurea Neagră, cum se spune, ci și de marile castele regale ale Europei, cel din Madrid putând fi amintit cu siguranță.

Apartamentele regale, Sala Tronului, sufrageria unde pot fi invitați la masă peste 120 de oaspeți, altădată și acum, draperiile, tapiseriile, picturile, policandrele, covoarele, mobilierul, sculpturile și așa mai departe reprezintă un apogeu și‑o frumusețe care pot salva lumea. Cei mai mari artiști s‑au străduit să împodobească acest palat și au fost cazuri în care, la anumite încăperi, s‑a lucrat vreme de jumătate de veac. Altele au fost schimbate, împodobite, îmbogățite de către regii care s‑au succedat, urmașii celor dintâi, fiecare păstrând cu multă atenție și cu sporită dragoste moștenirea care venea de la înaintaşi. Exemplară lecţie!

Piesele care ornează palatul au fost lucrate în diferite locuri ale Europei. Policandrele, aplicele, mobilierul (de proveniență franțuzească, austriacă), porțelanurile lucrate manual (care uneori împodobesc în întregime încăperile), tapiseriile, mobilierul și celelalte sunt de o rară frumusețe şi bogăţie.

Sufrageria Palatului era pregătită de oaspeți, tacâmurile, porțelanurile, vasele de argint, florile proaspete erau așezate ca și cum principalii oaspeți ai Europei se apropiau de cina împărătească, fiind chemați să rămână întru bucuria amfitrionului.

M‑am bucurat să văd exemplare rare ale unor instrumente muzicale, cum au fost cele realizate de Antonio Stradivarius, ceea ce tâlcuiește că în interiorul palatului a fost o intensă și specială lucrare culturală. Mai mult decât atât, am remarcat somptuozitatea, bogăția, frumusețea bisericii principale din Palatul Regal, care a fost realizată în a doua jumătate a veacului al XVIII‑lea, închinată Sfântului Arhanghel Mihail, care este pictat în icoana principală așezată în fața altarului. În fiecare zi, un preot săvârșește Sfânta Liturghie, la care participă regii, apropiații și oamenii de la curte, acum ca și altădată. În această atmosferă de poveste își petreceau zilele regii care au lăsat o moștenire impresionantă.

Sfântul Laurențiu de la El Escorial

Mănăstirea Regală, Sfântul Laurențiu de la El Escorial, este magnifică. A fost construită într‑o perioadă scurtă de timp, având în vedere grandoarea acesteia. Ctitorul principal este un rege pios al veacului al XVI‑lea, Filip al II‑lea, cărturar credincios și deosebit de rugător. Filip al II‑lea a construit această mănăstire ocrotită de Sfinții Laurențiu, Ieronim și Augustin începând cu anul 1570. O gravură din ultima parte a veacului al XVI‑lea prezintă șantierul acestei mănăstiri cu dimensiuni impresionante. Dacă privești cu atenție, îți vei da seama că te afli în fața unui adevărat oraș. Are nenumărate capele, altare, iar biserica principală este grandioasă, asemenea unei catedrale. Sunt 12 curți interioare, ca să nu mai vorbim de piața largă și primitoare în care altădată erau invitați cei mai importanți oameni ai Spaniei, ori de grădinile regale care o înconjoară.

Așezarea monastică a devenit, între timp, loc de îngropare pentru regii Spaniei. Mănăstirea are sute, sau poate mii de încăperi, săli, bibliotecă, trapeze, apartamente regale din diferite perioade, grădini regale de o rară frumusețe, întreținute și acum, ca și cum așteaptă în mijlocul lor pe regii Spaniei. Biserica mare, împodobită cu obiecte de cult de o rară frumusețe, cu picturi din diferite perioade, cu câteva mii de fragmente din cele mai importante sfinte moaște, are o strălucire rar întâlnită.

În interiorul mănăstirii, pe lângă arhitectura deosebită pe care o întâlnim la fiecare nivel, atât în zona în care altădată trăiau călugării, cât și în celelalte spații ale mănăstirii, sunt întâlnite diferite stiluri și decorări cu fresce sau marmură, iar curțile interioare, mai mici sau mai mari, ofereau călugărilor posibilitatea de a se plimba și de a se ruga în același timp. Între cele văzute, în afară de somptuoasa biserică a mănăstirii, am remarcat apartamentul lui Filip al II‑lea. Acesta a dorit să vină, în ultimii ani ai vieții, la El Escorial, unde a și murit.

Apartamentul lui, simplu ca al unui monah nevoitor, a fost așezat nu prea departe de altarul principal al bisericii. Din dorința de a asculta mereu mesa, el a murit lângă altarul de jertfă al Domnului. Veșmintele îl prezintă în culori sobre, fără podoabe regale, iar apartamentul, cât și biblioteca unde a lucrat sunt păstrate aproape intacte, putându‑se vedea chiar și scaunul în care a stat piosul monarh.

Într‑o altă parte a ansamblului, Mănăstirea Sfântului Laurențiu adăpostește și Panteonul Regal, dar și pe cel al copiilor regilor, care covârșesc prin eleganță și mesaj. Mănăstirea de la El Escorial poate fi considerată dacă nu cea mai grandioasă mănăstire creștină a lumii, cu siguranță printre cele mai mari și mai bine realizate.

Santa Cruz de el valle de los Caidos

Alt popas în pământul Spaniei și Portugaliei l‑am făcut la Sfânta Cruce de pe Valea celor Căzuți, un monument eclesial și de pomenire al eroilor, care au căzut într‑un răstimp, când în Spania erau foarte multe dispute civile, război care a durat și a adus multă mâhnire, semănând moarte și dezbinare.

O cruce măreață se înalță pe vârful central al muntelui care domină toată zona. Această cruce, inaugurată la 1 aprilie 1959, se vede de departe, chiar din Madrid în zilele senine. Într‑o zonă de munte s‑a construit o mănăstire, iar biserica ei este o inedită realizare săpată în interiorul muntelui. Imensa peșteră, dacă poate fi numită așa, reprezintă o înfăptuire măreață care s‑a realizat cu multă dificultate, în urma unui proiect complex. Deși s‑a realizat în a doua jumătate a veacului XX, mănăstirea se bucură de o mare apreciere în rândul spaniolilor. Vin acolo pentru a participa la sfintele slujbe, pentru a se închina la numeroasele sale altare din interior, care sunt închinate Mântuitorului Hristos, reprezentând cele mai importante evenimente ale vieții Sale. În același timp, credincioșii pot vedea scene din Apocalipsă. Imaginile sunt realizate pe tapiserii, care deși sunt noi, par a fi acolo din vremuri apuse, inspirate din vechi tapiserii, păstrate de veacuri în muzeele și mănăstirile Spaniei.

În biserica din interiorul muntelui pot participa câteva mii de oameni, iar comunitatea monahală din acest loc, împreună cu Priorul Santiago, manifestă apropiere față de învățătura Bisericii Ortodoxe. Parte din picturi, din cântări și chiar din ritualul ortodox se regăsesc în obștea monahală de la Valea celor Căzuți.

Popas la Catedrala din Toledo

Multă vreme Episcopul de Toledo avea jurisdicție asupra unor ținuturi vaste, iar Madridul și toată zona depindeau canonic de această veche episcopie. Orașul Toledo este unul dintre cele mai atractive puncte turistice pentru cei care vin de departe să descopere istoria și frumusețea Spaniei. Cetatea gravitează în jurul catedralei, lăcașul de cult din țara ibericilor fiind înzestrat cu numeroase podoabe, prima dintre acestea fiind artoforul, chivotul care adăpostește Trupul Domnului - Corpus Christi. După sărbătoarea Înălțării Domnului, acesta este purtat pe străzile vechii cetăți, imaginea sa fiind de o frumusețe inegalabilă, nu doar prin cele câteva sute de kilograme de aur din care a fost realizat, cât mai ales pentru efortul de veacuri pentru împodobirea lui permanentă. Generații de monarhi au adăugat noi etaje chivotului, sporind frumusețea și grandoarea lui.

În vremea papei Urban al IV‑lea s‑a realizat, pentru prima dată, o procesiune cu Corpus Cristi în anul 1280. Este interesant și aici, ca și în palatele regale ale Spaniei, că fiecare rege nu a desființat ceea ce a făcut înaintașul lui. Așa se întâmplă că acest strălucitor chivot, care are cel puțin 500 kg din aur, a fost mereu sporit și continuat de către regii care au venit și au cinstit astfel lucrarea înaintașilor lor.

 Catedrala din Toledo are foarte multe sfinte moaște, dintre care amintim pe cele ale Sfintei Eugenia și ale unor sfinți, și adăpostește în interiorul ei picturi și lucrări de mare frumusețe, deosebit de valoroase, ale marilor pictori, între care la loc de cinste se află și El Greco.

Călătoria în ţinuturile iberice e fascinantă. Descoperi la fiecare pas realizări cum nu prea se întâlnesc.

Înţelegi uşor că Biserica s‑a aflat în atenţia regilor Spaniei, iar unii dintre ei sunt sfinţi bineplăcuţi Domnului.

Aceste rânduri sunt frânturi ale unui pelerin grăbit, uimit de splendoarea celor întâlnite.