Pentru eroi

Ieri ne-am amintit de eroii pe care i-a dat posterităţii neamul nostru. Ne gândim la ostaşul care a murit cine ştie pe unde, pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă vedem cum sabia sau glonţul îi străpunge pieptul, cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii… Între altele, i se înfăţişează bătrâna lui mamă, care-l prinde de mână spre a-l duce la biserică, aşa, ca în copilărie… Cum? Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi nicicând glasul argintiu şi dulce? Să fie oare acesta sfârşitul a toate? Să moară singur-singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, pe câmpul acesta?... Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte… Parcă-aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care-l adormea mama sa când era copil mic… Deodată aude clopotul din satul lui chemând la Vecernie în ziua Învierii…

Apucă îndată cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă destulă putere să o sărute şi să zică, gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!“ Ostaşul moare apoi… Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă creşte numărul învierilor noastre! (Preluare din predica profesorului Ioan Broşu, Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare)