„Pentru mine, pelerinajul este un drum luminos al rugăciunii“
Unde altundeva aş fi putut să o întâlnesc pe doamna Mirela Orlandea - pelerină cu aproape 10 ani experienţă în călătoriile duhovniceşti -, dacă nu pe o astfel de cale a căutării spirituale profunde? „Pelerinajul, rugăciunea de fapt, este pentru mine ca pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu mi-a dat viaţă prin rugăciune“, spune cu emoţie în priviri profesoara Orlandea, diagnosticată în urmă cu 7 ani cu o formă de boală gravă.
Mirela Orlandea (foto) are 57 de ani şi predă disciplina religie elevilor de la Şcoala generală „Mircea Nedelciu“ şi celor de la Liceul Tehnologic nr. 1 din Fundulea, judeţul Călăraşi. Este un dascăl dedicat profesiei, pe care o consideră „un apostolat. Profesorul de religie îşi asumă o răspundere uriaşă - de a forma credinţa unui copil, de a se adresa sufletului“. Munca la catedră nu ar da rezultate meritorii dacă profesoara Mirela Orlandea nu ar fi o persoană cu alese calităţi umane, pe care a avut forţa să le cultive pe parcursul vieţii, cu toate că necazurile nu s-au sfiit să o necăjească.
Domnia sa mărturiseşte că fără ajutorul lui Dumnezeu, venit prin oamenii şi prin locurile Sale sfinte, nu s-ar fi putut împărtăşi până astăzi de lumină, de speranţă şi de puterea de a trăi pe acest pământ: „Pelerinajul mă ajută foarte mult, de aceea merg la două, trei luni o dată. Simt nevoia să fiu prezentă în astfel de călătorii, pentru că sufletul mi se uşurează. Mă luminez. Când vin de acolo, simt că pot muta munţii“.
Refugiul din calea bolii
Doamna Mirela Orlandea îşi aminteşte de primul pelerinaj, la Prislop: „Prima dată am mers la mormântul părintelui Arsenie Boca, imediat după ce m-am îmbolnăvit de cancer. Prislopul este un loc care mă cheamă des, aşa cum o chema şi pe bunica mea Ana, sibiancă din Agnita, care a însemnat foarte mult pentru mine, şi de la care am moştenit credinţa. Dacă înainte de a mă îmbolnăvi mergeam cu drag la mănăstiri, dar în concediu, acum le caut foarte des. Între timp a murit soţul şi pelerinajul a fost, cumva, refugiul meu“.
Boala a determinat-o, aşadar, pe Mirela Orlandea să înmulţească şi să intensifice rugăciunea, convinsă că „dacă vorbeşti cu Dumnezeu, te ţine şi El de vorbă“. Femeia relatează: „După ce m-am îmbolnăvit de cancer, în viaţa mea a urmat o perioadă foarte grea. Am vrut să-mi dau doctoratul în istorie veche, m-am înscris, dar nu am mai putut ţine nimic în mână, nu m-am mai putut ridica din pat. Când am simţit că mă paşte depresia, m-am dus la părintele duhovnic şi l-am întrebat ce fac, că am un copil de crescut. Soţul meu murise deja. Părintele mi-a zis: «Ţine minte ce ai zis când a murit Dan: tu ţi-ai făcut boala, tu ţi-o repari». Aşa că m-am rugat din tot sufletul meu. M-am rugat cu lacrimi. Spuneam rugăciunea inimii. Am ajuns să rostesc, mergând pe stradă: «Dumnezeu mă ajută şi sunt sănătoasă». Şi Dumnezeu m-a ajutat, având în vedere că eram băţ (n.r., slabă), am fost cu paranestezie, gâtul era umflat, mi-a căzut părul de la citostatice… Sigur, şi tratamentul m-a ridicat, dar rugăciunea m-a hrănit - Sfintele Masluri, credinţa în suflet că Dumnezeu nu mă va lăsa“.
Cu adevărat, minunată lucrarea lui Dumnezeu în viaţa intelocutoarei mele care, pe lângă orele de curs, se implică în acţiuni de întrajutorare, este parte activă în acţiuni civice (antiavort, antiprostituţie) destinate elevilor de clasa a VII-a, a VIII-a şi celor de liceu, ba chiar îşi găseşte timp şi energie să îngrijească animalele şi plantele din propria gospodărie.
Binefacerile comuniunii interumane
Din experienţa paşilor săi nenumăraţi purtaţi spre locurile sfinte din ţara noastră, doamna Mirela Orlandea remarcă: „Pentru mine, pelerinajul este un drum luminos al rugăciunii. Un fel de spălare a sufletului, de împărtăşire din lumina sfinţilor. Trebuie să-l simţi, să-ţi aducă linişte, bucuria rugăciunii cu ceilalţi. În pelerinaj jertfeşti ceva din tine, dar ştii că îl dai pentru ceva bun, deoarece lumina aceea a rugăciunii comune şi a drumului pentru rugăciune ţi se întoarce înmiit.“
Despre modul în care se cuvine să ne comportăm faţă de companionii noştri de drum, mai cu seamă faţă de aceia lipsiţi de noţiuni clare cu privire la semnificaţia pelerinajului, profesoara de religie subliniază: „Astfel de oameni nu trebuie trataţi cu duritate, deoarece se răzvrătesc şi nu obţii nimic. Dacă îi explici persoanei eu n-aş face aşa, eu fac aşa, tu faci cum crezi tu, şi uite ce am obţinut, poate că va face ce faci tu. Îl poţi aduce pe calea cea bună, dându-i exemplul personal, nu impunându-l. Să nu uităm că scopul comun al tuturor pelerinilor este ridicarea sufletului acolo de unde a plecat - de Sus“.
Doamna Orlandea insistă asupra importanţei comuniunii interumane, care ia forme şi feluri de expresie impresionante în călătoria spre locurile sfinte: „Este extraordinar că ne putem înţelege şi ne putem ajuta între noi. Învăţăm să întindem mâna unul către celălalt. Copil fiind, ziceam că lacul de la Mănăstirea Sâmbăta este al meu. De curând, am retrăit acele clipe din trecut. Nu m-am abţinut să exclam: «Doamne ce mare eşti şi ce mare putere ai avut să le faci pe toate!» Amuţeşti când te uiţi în jur şi le vezi pe toate cele frumoase… Le spun şi copiilor: «Uitaţi-vă la o floare, o putem noi face? Priviţi cât este de frumoasă, de perfectă, şi aşa ceva numai Dumnezeu poate crea». Aceste trăiri sunt mai puternice în pelerinaj şi se amplifică prin simţirea venită ca urmare a rugăciunii în comun. Comuniunea este ceva aparte.“
Cale spre viaţă
Mirela Orlandea este exemplul real că rugăciunea a fost şi este lucrătoare în viaţa domniei sale, sau altfel spus, după cum singură se exprimă: „Fetiţa mea a venit pe lume tot la rugăciune. O cheamă Doris, pentru că a fost dorită. La mine, dacă vine ceva să-mi spună că nu există Dumnezeu, să fugă din faţa mea. Mie mi-a dovedit de multe ori că este. Pelerinajul, rugăciunea de fapt, este pentru mine ca pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu mi-a dat viaţă prin rugăciune.“
Ascultând-o, te încarci de optimism. De nădejdea că Dumnezeu e bun şi mare. De convingerea că e nevoie de un pic de voinţă şi de mai multă credinţă pentru a vedea minunăţiile din jurul nostru, nu înainte de a privi cu sinceritate în noi.
„Tocmai pentru că trăiesc ceea ce trăiesc în pelerinaj, mă face să mi-l doresc din ce în ce mai mult. Sunt tare amărâtă când nu plec, dar sunt fericită când reîntâlnesc chipurile dragi ale părinţilor călugări şi ale prietenilor. Cum să nu te aprinzi de drag şi cum să nu-ţi doreşti să pleci din nou? Cum să nu-L rogi pe Dumnezeu să te ţină numai pentru asta?“