Pentru ultima zi a anului

Suntem la ceasul bilanţului. Toţi trebuie să ne întoarcem cu mintea înapoi cu un an şi să evaluăm ce am realizat în decursul acestuia. De ce aceasta? Interogarea asupra a ceea ce am realizat nu ne este de folos. Printr-o evaluare corectă, ştii unde te situezi de fapt. Ai înaintat, ai progresat în ceea ce ţi-ai propus sau dimpotrivă, ai bătut pasul pe loc, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze. Fiecare neîmplinire trebuie să ne facă conştienţi de faptul că poate nu am muncit îndeajuns pentru a izbândi în privinţa acelui lucru. Iar pentru orice obiectiv atins, e nevoie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a fost alături. Fiecare zi e asemenea unei trepte de scară. În comparaţie cu atâtea lucruri ce-ţi sunt date an de an, o zi este o nimica toată. Şi totuşi, ziua pe care o trăim aici şi acum este treapta pe care poţi să te înalţi pentru a aprinde stelele cerului tău. Ea poartă numele de rugăciune. Dacă nu primim răspuns la rugăciunile noastre făcute, este pentru că de multe ori nu aşteptăm acest răspuns şi ne grăbim în a-l primi.

 

Un om trecea în fiecare dimineaţă pe o stradă unde se afla o biserică închinată Maicii Domnului. Şi de fiecare dacă când era în faţa lăcaşului, privind către mozaicul de la intrare, îi adresa Fecioarei un salut scurt: „Bună dimineaţa, mamă!“

 

Într-o seară, după câţiva ani, a auzit un glas venind dinspre mozaic: „Bună seara, fiul meu!“

 

Un înţelept avea în camera sa un uriaş ceas cu pendulă care suna la fiecare oră solemn, dar cu destul de mare zgomot. Nu vă deranjează? l-a întrebat un învăţăcel. „Nu, a răspuns înţeleptul. Şi asta pentru că pendula mă face să mă întreb din oră în oră ce am făcut  cu timpul care tocmai s-a scurs. Noi ce am făcut oare cu timpul care tocmai s-a scurs?» (Adaptare de Augustin Păunoiu după două pilde din volumul „Uneori ajunge o simplă rază de soare“, Bruno Ferrero, colecţia „Istorioare pentru suflet. Duhovnicul meu“, Galaxia Gutenberg, 2007)