Pentru un creştinism fără substitute

Trăim, fără putinţă de tăgadă, în epoca aromelor identic naturale, a substituenţilor, a prieteniilor „legate“ pe reţelele sociale sau a vieţilor trăite în ritm de telenovelă, a hainelor din „imitaţie de piele“ sau a florilor de plastic... Şi lista poate continua cu mult peste spaţiul acordat acestui editorial. Pe scurt, trăim o viaţă care, în multe dintre aspecte, de fapt imită adevărata viaţă. 

Inevitabil, acestea ne marchează însuşi modul în care ne trăim credinţa. Se pliază, ca un corset, pe modul în care ne raportăm la cele sfinte. Ne induc ideea de a înlocui cele pentru care e nevoie să ne trudim cu cele mai lesne de dobândit. Ne susţin spre a persevera în consumarea experienţei noastre religioase la nivelul accesabilităţii imediate, instantanee chiar.

 

Unul aprinde o lumânare la o biserică, în drum spre serviciu, şi se simte împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care-i pomeneşte, dar nu ajunge nici măcar o dată în an să participe la o slujbă de la început până la sfârşit. Altul aduce duminica un pomelnic la altar - „pentru 40 de zile“ -, apoi se duce la ale sale, aşteptând să i se îndeplinească dorinţele prin ruga preotului. Spovedania e prea solicitantă, presupune pocăinţă, aşa că se găseşte adesea câte cineva care să asculte cutremurat molitfele Sfântului Vasile cel Mare (nu că ar fi posedat, ci doar pentru că vrea „să alunge răul“ din viaţa sa). Decât să se preocupe a se cumineca cu Sfintele Taine, care sunt „spre tămăduirea sufletului şi a trupului“, creştinul nostru a găsit acum şi formula de a cere vindecare şi iertare de păcate la Sfântul Maslu, unde oricine poate primi înşeptita ungere cu untdelemn sfinţit. Totul trebuie să fie uşor, accesibil, fără a implica o conlucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. E modelul pe care-l receptăm peste tot în societate, mai ales prin intermediul televiziunilor: să cauţi confortul, facilul, „soluţia-minune“, care te eliberează de toate problemele cât ai schimba un canal din telecomandă. De unde râvnă pentru rugăciune - „plugăria sufletului“, de unde atâta preocupare de a ne curăţi de lepra păcatului, de unde să deprindem dragoste pentru Sfânta Împărtăşanie - fără de care „nu vom avea viaţă în noi“?

 

Am auzit, la un anumit moment, un mare adevăr: secularizarea nu putea avea atâta „succes“ la om dacă nu pătrundea mai întâi în biserică. De la ritmul nesmintit al slujbelor care nu mai au ca reper răsăritul şi apusul soarelui, ci doar un orar valabil în tot timpul anului, de la anularea diferenţei dintre naos, pronaos şi chiar pridvor până la zugrăvirea pereţilor cu tablouri religioase cu pretenţii de pictură ortodoxă, de la reducerea poporului la tăcere (sau, mai precis, la o singură voce, cea de la strană) până la orice altă „adaptare“ făcută „din motive practice“ sau „în practică“ (cum găsim prin tipicele actualizate).

 

Dacă dorim să fim, într-adevăr, „lumina lumii“, atunci mai întâi e nevoie să facem lumină în propria curte, să evităm a ne mai mulţumi cu substitute. Putem începe prin a înlocui becul de la candelă cu flacăra ce mistuie uleiul jertfei noastre şi putem continua cu toate celelalte, până se ajunge la o atât de necesară revigorare a trăirii duhovniceşti. Aceasta va fi posibilă mai ales când vom cultiva în inima credincioşilor dorul după Preacuratul Trup şi Scumpul Sânge al Domnului, iar nu obişnuinţa cu anafură (un înlocuitor, ea se dă „în locul Darului“ - antidoron), când paharul de la cununie va redeveni potir euharistic şi cel botezat se va împărtăşi la Liturghia baptismală (iar nu din Sfintele „uscate“). Asta ar însemna să ne dorim cu ardoare un creştinism fără substitute şi adecvat vieţii în Domnul, nu adaptat scăderii şi neputinţei omeneşti.