Pericolul secularizării

Cu cât omenirea se secularizează mai mult, cu atât este mai predispusă la autodistrugere (avorturi, crime, sinucideri, trafic de carne vie sau de organe interne, războaie şi conflicte interetnice motivate religios etc.). Biserica, din cauza accentuării acestei secularizări în ultimul timp, se confruntă cu un proces progresiv de destrămare duhovnicească a oamenilor, care manifestă din ce în ce mai multă cruzime atât faţă de semeni, cât şi faţă de propriul trup şi suflet. O explicaţie teologică a acestui fenomen ar fi aceea că omenirea se află încă într-o etapă de alfabetizare a credinţei în Dumnezeu. Probabil că dificultatea depăşirii acestui stadiu rezidă în faptul că, după cum spune G.K. Chesterton, virtutea credinţei oferă o perspectivă atât de amplă şi de vastă, încât necesită timp şi, cel mai important, multă determinare pentru a fi pusă în acţiune: "Faptul că toate drumurile duc la Roma este unul din motivele pentru care mulţi nu ajung niciodată".

Opunându-se oricărei forme de progres religios (mergând până la obstrucţionarea construirii de noi lăcaşuri de cult), această nouă formă de ateism - reprezentată de secularizare - se manifestă cu totul şi cu totul primitiv. Acest lucru este cu atât mai evident, cu cât astăzi decăderea Bisericii, spre exemplu, nu se mai poate produce decât prin dispreţuirea valorilor religioase care stau la baza civilizaţiei contemporane. Din păcate, însă, odată cu răspândirea tot mai largă a acestei noi forme de ateism, a apărut şi riscul secularizării religiei înseşi. Din cauza acestei forme speciale de secularizare, există riscul ca să profite de credinţa insuflată oamenilor de harul lui Dumnezeu pentru a îndruma lumea într-o direcţie greşită, către un plan de manifestare pur pământească, în fapt o iluzie cauzatoare de noi forme de sclavie ideologică. Principala eroare a ideologiilor seculariste este de natură antropologică, răul sau păcatul fiind acceptat ca o stare normală a oamenilor, chiar şi acolo acolo unde există sfinţenie. Nimic nu poate ilustra mai bine această atitudine decât celebrul caz al pictorului italian Caravaggio (1571-1610) - inventatorul barocului – care, prin arta sa, ar fi secularizat fenomenul religios. Înţelegem astfel că orice ideologie secularistă nu este altceva decât creatoarea unei realităţi virtuale, opuse celei spirituale, în care nu există Dumnezeu sau, dacă există, atunci este unul fals, un idol, fabricat de o minte umană păcătoasă. Din fericire însă, realitatea spirituală se prezintă cu totul altfel. Fără Dumnezeu, lumea nu ar mai avea valoare! Iar fără valoare, orice fiinţă îşi pierde demnitatea şi, implicit, raţiunea de a mai exista, moartea părând a avea, în acest caz, ultimul cuvânt. Dar, pentru a susţine această realitate spirituală, omenirea are nevoie urgentă de o strategie teologică menită să-L facă cât mai transparent pe Dumnezeu în lumea aceasta, pământească. În acest sens, spre deosebire de arta secularizantă a lui Caravaggio, Biserica are la îndemână arta icoanei, care poate constitui un adevărat cod de prezentare a imaginii publice bisericeşti care face transparentă sfinţenia, iar nu natura păcătoasă a omului. Practic, este vorba de ceea ce pr. prof. Stăniloae considera ca fiind o transparenţă sacramentală menită să facă Biserica frumoasă şi vrednică de respect şi de iubire. "Biserica - spune el - este transparentă prin smerenia umanului din ea, prin reţinerea membrilor ei de a se impune între ei şi faţă de ceilalţi oameni prin atitudini şi acte de putere, de dominare, de voinţa de a se pune în relief, de a li se arăta superiori. (...) Toate acestea reprezintă transparenţa atât în sensul de subţirime a umanului, cât şi în sensul de reflectare pozitivă a lui Hristos. (....) Cu un cuvânt, Biserica are pe Hristos transparent în conştiinţa sa şi-L face transparent celorlalţi oameni prin iubirea şi slujirea de oameni întru toată smerenia, fără nici o pretenţie de a i se sluji."