Permanenta lucrare a Duhului în Biserică

Negrăită este bucuria inimilor care primesc Duhul Sfânt, întrucât nu doar în ziua a 50-a după Înviere Biserica este plină, după cum spun Sfinții Părinți din veacurile primare, de Preasfânta Treime, sub revărsarea darurilor Duhului Sfânt.

Apostolii așteptau în Ierusalim împlinirea făgăduinței pe care Mântuitorul le-a promis-o înainte de Înălțarea întru Slavă, spunându-le să rămână în Cetatea Păcii până când se vor îmbrăca cu putere de sus, trimiţând pe Duhul Mângâietor, spre a-i învăța tot adevărul.

În atmosfera de rugăciune, meditație și așteptare, ucenicii Mântuitorului se aflau în Ierusalim, în ziua Cincizecimii, vechi praznic al iudeilor care amintea de sărbătoarea secerișului, moment de recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru holdele bogate pe care iudeii le adunau în jitnițele lor, precum şi de primirea Legii de către Moise pe muntele Sinai, după ieşirea din robia Egiptului.

Cu prilejul marilor sărbători, către Templul din Ierusalim se îndreptau iudeii de la o margi­ne până la alta a pământului. Pe muntele Sionului, într-o margine a Ierusalimului, Apostolii se aflau încă închiși prin case de frica iudeilor. Deodată au simțit un vuiet și au observat revărsări ale Duhului Sfânt sub semnul limbilor de foc, care i-a luminat și învățat toate.

Duhul Sfânt, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, coetern cu Tatăl și cu Fiul, de față când au fost create toate, i-a inspirat pe proroci şi a deschis apele Mării Roșii pentru a trece poporul iudeu cel prigonit de egiptenii lui Faraon.

Duhul Sfânt, care toate avea să le facă bune, după cum ne și spun cuvintele de început ale Scripturii, S-a pogorât să împlinească făgăduința Mântuitorului făcută ucenicilor. Cartea Faptele Apostolilor vorbește pe larg despre acest moment (cap. II-IV).

Petru și ucenicii Domnului au simțit o putere aparte, ca o revigorare a curajului pe care îl aveau înainte de momentul prinderii Mântuitorului, al răstignirii și morții Lui. Ei, care după Sfintele Pătimiri ale Domnului stăteau cu ușile încuiate, încă neînțelegând cuvintele Lui, pescarii din Galileea din neînvățați au devenit propovăduitorii cuvintelor Vieții Veșnice. Din fricoși au devenit neînfricați și au ieșit să propovăduiască tuturor celor veniți la sărbătoare, mergând mai apoi până la marginile pământului.

În urma predicii Sfântului Apostol Petru s-au convertit 3.000 de suflete. Ierusalimul era destul de populat în vremea aceea, avea în jur de 60.000 de locuitori, dar la marile praznice se observa o mișcare puternică a celor din diasporă către Templu. Istoricul Iosif Flaviu estimează că în anii 65-66 d.Hr. participau la Ierusalim, în zilele de mare sărbătoare, între 2.700.000 şi 3.000.000. Cei mai mulţi cercetători contemporani consideră calculul lui Iosif Flaviu foarte optimist. E. P. Sanders, în Judaism: Practice and Belief 63 BCE - 66 CE (p. 128), estimează pe diverse calcule că la Templul din Ierusalim, la aceste sărbători, erau prezenţi, cu tot cu evreii din diasporă, undeva între 300.000 și 500.000. Punctele de vedere diferă...

Prin convertirea ce a urmat cuvântării Sfântului Apostol Petru a luat ființă cea dintâi comunitate creștină. Aceasta s-a înfiripat în locul propovăduirii, al morții şi Învierii Domnului, însemnând foarte mult pentru cei care până atunci fuseseră prigoniți și urmăriți. În zilele care au urmat aveau să se mai boteze și alții, astfel încât Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli consemnează că la puțin timp după Cincizecime erau 5.000 de creștini în Ierusalim, neuitând că prima dată ucenicii Domnului s-au numit creștini în Antiohia, conform scrierii Sfântului Apostol Luca.

Apostolii, care erau timorați, au simțit deodată curajul propovăduirii, după cum Mântuitorul le poruncise să meargă până la marginile pământului și să propovăduiască Evanghelia la toată făptura.

La un moment dat, atât Evanghelistul Ioan, cât și Apostolul Petru au fost duși în fața judecății Sinedriului, neîndurător cu cei care nu respectau Legea, iar atunci când observau o simplă încălcare și mai ales o altă învățătură decât cea primită de la Moise și proroci, sancţionau fără milă. Fiind judecați în fața Sinedriului, li s-a spus să nu mai vorbească despre Înviere, despre Mântuitorul Hristos, adică să nu mai propovăduiască noua învățătură.

Unul dintre membrii Sinedriului, Gamaliel, mare învățător al Legii Vechi, profesor la Școala rabinică din Ierusalim, le-a spus membrilor Sinedriului că au fost și alții care au răspândit învățături noi, amintind de Teudas, Iuda Galileanul și alții asemenea, dar învă­ță­tura lor, nefiind de la Dumnezeu, s-a risipit, de aceea lăsați pe aceștia liberi; dacă învățătura lor este de la Dumnezeu, nu le veți putea face nimic, iar dacă această învățătură este de la oameni, se va pierde, se va risipi, cum s-au risipit și celelalte învățături (Fapte 5, 27-29, 36-37).

Lucrarea Duhului Sfânt este permanent prezentă în Biserică. Suntem sfătuiți: nu lăsați Duhul să vă ducă dorul, nemâhnind vreodată prin atitudini și fapte potrivnice lucrarea Acestuia. Rămânem adeseori indiferenți și împietriți, riscând ca, din pricina nenumăratelor neputințe ale firii umane căzute, să stingem darurile Duhului Sfânt.

Constatăm, mai ales în momentele grele ale vieții noastre, că am lăsat Duhul să ne ducă dorul. Lucrarea Duhului Sfânt înseamnă de fapt o inimă, o comunitate, lucrurile pe care trebuie să le împlinim toți, ca fii ai aceluiași Părinte.

Sfântul Apostol Pavel învață: să nu fie dezbinări între voi. Dincolo de sfatul apostolic observăm dezbinări în lumea întreagă, în comunitățile purtătoare ale aceleiași credințe şi în familie, întrucât nu ne așezăm sub lucrarea inspiratoare și dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Suntem orgolioși, prețuim foarte mult propriile păreri, iar Duhul Sfânt nu este lăsat să călăuzească viața noastră.

Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, capitolul V, ne spune atât de clar că roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândețea, înfrânarea, curăţia, împotriva unora ca acestea nu este lege. Chiar potrivnicii Bisericii nu vor găsi cuvânt de împotrivire asupra darurilor sfinte ale lucrării Duhului Sfânt în lume. Cine poate spune ceva împotriva iubirii, când aceasta este curată și se întâlnește atât de rar în lume, cine ar putea acuza pe cineva de bucuria oferită altora, cine va acuza îndelunga-răbdare (dar unde mai întâlnim îndelunga-răbdare?); cine ar putea să acuze pe cineva că este blând, binevoitor sau chiar naiv...

Lucrarea Duhului Sfânt continuă în noi și în Biserică. Darurile Duhului Sfânt le primim prin Sfintele Taine, iar una dintre căile pe care trebuie să le urmăm este tocmai cea arătată de Apostoli în Ierusalim, chiar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Cei care s-au convertit și i-au auzit vorbind în alte limbi au înțeles cuvintele propovăduirii lor, ale pescarilor și păstorilor de altădată, iar mari teologi și propovăduitori ai cuvintelor Mântuitorului i-au întrebat ce trebuie să facem. Ne întrebăm şi noi asemenea demnitarului ajuns înaintea Mântuitorului: Doamne, ce să fac ca să trăiesc veșnic, ca să dobândesc Împărăția cerurilor? La fel i-au întrebat și oamenii adunați la sărbătoarea Cincizecimii în Ierusalim: Ce trebuie să facem? Pocăiți-vă! Acesta a fost mesajul propus de Apostoli. Să se boteze fiecare dintre voi. Adică, schimbarea fiecăruia în duhul adevărului și al unei trăiri autentice.

La judecată vom răspunde doar de propriile noastre fapte. Nu trebuie să fim interesați de vecini și rudenii, de aproapele sau cel de departe al nostru. În ziua judecății voi răspunde doar pentru faptele mele. De aceea, lucrarea pocăinței începută în ziua Cincizecimii la Ierusalim continuă în lume și se adresează fiecăruia în parte.

Să deschidem larg porțile inimii ca Duhul Sfânt să schimbe împietrirea și răceala din noi, să deschidem porțile casei și ochii pentru a vedea lumina și a ne feri de întuneric.

Rugăm pe Preasfânta Treime să ne ocrotească și să trimită darurile cele bogate asupra noastră, a tuturor.