Persistența memoriei

Scriitorul Jules Renard nota că era înzestrat cu o memorie fericită, care îi permitea să uite imediat orice fel de lecturi (***, Trei secole de paradox, pref. de Silvian Iosifescu, selecție și trad. de Eugen B. Marian, București, Ed. Albatros, 1983, p. 216). Cu toate acestea, nu îl putem considera un precursor al omului actual, dispus să-și uite și propria istorie, nu doar lecturile care se rezumă tot mai mult la postările de pe rețelele de socializare.

În fața avalanșei informațio­nale, memoria este cea dintâi care începe să ne joace feste, lepădând din sertarele ei generoase orice fel de amintire, fără a-și mai da osteneala să le separe pe cele plăcute de cele neplăcute. Vidul amintirilor se cască tot mai amețitor în interiorul nostru - devenim oameni fără istorie. Tăcerea amnezică a trecutului, tot mai prezentă în vinele minții noastre, ne amenință însă și viitorul, condamnându-ne la o repetiție angoasantă a unor erori, pe care, de altfel, parțial din ignoranță, parțial din neputință, le trecem și pe ele în coșul de gunoi care a devenit memoria noastră, uitându-le fără prea mari regrete.

Când amintirile omului au devenit asemenea unor coli albe, el nu se poate simți în nici un fel împlinit, din contră, suferă atât o atrofiere a gândirii, cât și o deformare a inteligenței sale emoționale. Regresul gândirii apare din lipsa întrețeserii între trecutul generos cu lecțiile de viață, prezentul tot mai provocator și viitorul nesigur. Michel de Montaigne avea dreptate când se plângea: „cu cât mă îndoiesc mai tare de memorie, cu atât mă tulbură mai tare” (Michel de Montaigne, Aforisme, antologie, trad. și pref. de Mihai Rădulescu, Bucu­rești, Ed. Albatros, 1977, p. 111). Însă astăzi am ajuns să nu ne mai îndoim de propria memorie, ci doar să-i consemnăm o existență tot mai străvezie, până la invizibilitate. Gândirea atrofiată se manifestă prin analfabetismul funcțional tot mai răspândit, prin excluderea oricărui raționament din spectrul vieții noastre. Sloganul „Noi muncim, nu gândim” capătă fațete noi, nebănuite acum mai bine de trei decenii...

În egală măsură, deformarea inteligenței emoționale este una dintre consecințele funcțio­nării tot mai aproximative a memoriei omenești. Această deformare produce două efecte negative pregnante: dispariția unor emoții din planul activ al vieții omenești și proliferarea emoțiilor negative în dauna celor pozitive. În ceea ce privește prima situație, devine din ce în ce mai clar că, dacă în trecut puteam asemăna spectrul emoțional al omului cu televizoarele color, astăzi le putem compara cel mult cu televizoarele alb-negru. Trăim o sărăcire emoțională tot mai mare, suntem într-un abis al simțirii sufletești și continuăm să ne afundăm în interiorul său. Perspectiva omului lipsit de orice emoție poate părea extraordinară în situații limită când trebuie să acționezi imediat fără a te lăsa copleșit de senzațiile imediate, dar devine înfricoșătoare în situațiile firești ale vieții. Trăim fără a trăi. Nu mai simțim nimic intens - bucuria, durerea, pocăința -, toate devin „plate” asemenea unui fel de mâncare cu același gust indiferent de ingredientele pe care le conține. Trecem peste moartea celor apropiați fără a vărsa o lacrimă, ne devin indiferente succesele propriilor copii, orice eveniment fericit sau nefericit este întâmpinat cu aceeași mască de piatră a feței.

În același timp, alături de oamenii „deco­lorați” emoțional îi regăsim pe cei cravașați de emoțiile negative - furie, angoasă, întristare etc. Dacă prima categorie este aneantizată emoțional, cea de-a doua nu mai regăsește drumul către trăirea unor emoții curate, către dezvoltarea unei inteligențe emoționale eficiente în viața zilnică. Desigur, este și vina patimilor sufletești de care suferim, dar regăsim printre cauze și lipsa de pocăință sinceră, precum și lucrarea afectată a unei memorii care ar fi trebuit să ne ajute să nu mai repetăm greșelile trecutului, decantându-le lent în deciziile potrivite ale prezentului.

În oamenii în care memoria își păstrează persistența, în care timpul nu i-a luat acesteia strălucirea și vigoarea și nici nu i-a jefuit lecțiile prețioase de viață sau cultura duhovnicească adâncită a rugăciunii și lecturilor, în toți aceștia crește și se dezvoltă fermentul unei tradiții vii. Dinamismul tradiției presupune o memorie vie și o activitate conectată la reali­tățile concrete ale vieții de astăzi. Dacă memoria nu ne mai funcționează, cum vom preda generațiilor viitoare întreaga comoară a ex­perienței personale? Vom fi doar niște oameni care se luptă cu morile de vânt sfârșind prin a fi învinși de propriile fantasme. Memoria care nu cedează în fața provocărilor prezentului și atacurilor viitorului este și garantul ordinii în fața haosului. Un grup de oameni lipsit de memorie este, inevitabil, supus dezbinării de vreme ce nu se poate baza pe acea istorie comună, cu bunele și relele ei, cu comuniunea și iertarea, cu iubirea și aprecierea reciprocă pe care le presupune de la bun început. În acest sens, psihologul Jordan Peterson avea dreptate atunci când afirma: „Haosul este și libertate, o libertate cumplită. Ordinea, în schimb, este teritoriul explorat. Sunt ierarhiile de statut și autoritate vechi de sute de milioane de ani. Ordinea este structura societății. Dar și structura asigurată de biologie - cel puțin în măsura în care ești «adaptat», așa cum poți, la structura societății. Ordinea înseamnă tribul, religia, vatra, căminul și patria. Este sufrageria călduroasă și sigură, unde scânteiază focul în șemineu, iar copiii se joacă pe covor. Este drapelul național. Este cursul valutar. Ordinea este podeaua de sub picioare și planul zilei care abia începe. Ea se vede în măreția tradiției, în rândurile de bănci din sala de clasă, în trenurile care pleacă la timp, în calendar și în ceas” (Jordan Peterson, 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru, trad. de Florin Tudose și Vlad Vedeanu, București, Ed. Trei, 2018, p. 72).

Dar ce mai rămâne din ordine când aceasta este părăsită de memoria stătută a omului actual? Ce conținut mai poate avea o tradiție când nimeni nu-și mai amintește de ea? Ce viitor frumos mai poate dobândi cel care a pierdut legătura cu propriul trecut? Să medităm cu răbdare la făgăduința lui Dumnezeu: „Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, și de legământul Meu cu Avraam Îmi voi aduce aminte și de pământ îmi voi aduce aminte” (Leviticul 23, 46). Iar dacă Dumnezeu nu ne uită, de El trebuie să ne aducem aminte cu stăruință, ca să nu uităm și cine suntem și care este menirea noastră pe acest pământ.