Persoana de dincoace de tehnologie, în mass-media contemporane

Istoria presei ca fenomen de mase coincide pe de o parte cu istoria agnosticismului (chiar a ateismului) modern, iar pe de alta cu procesul de construcţie politico-filosofică a statului-naţiune.

Dislocându-l programatic pe Dumnezeu din postura de instanţă absolută şi înlocuindu-l cu supremaţia Raţiunii, filosofia Luminilor a creat terenul pentru democratizarea accesului la informaţie şi la instrucţie şi, implicit, condiţiile pentru apariţia a ceea ce încă de la finele secolului al XVIII-lea filosoful englez Edmund Burke numea cea de-a patra putere în stat. Neînlăturată din această poziţie de forţă nici azi. Detronarea Transcendenţei din orizontul spiritual al societăţii nu putea rămâne fără contrapondere. Vidul astfel creat trebuia colmatat, iar acest lucru s-a făcut în timp, prin instalarea unei alte ierarhii, secularizate (politico-socio-culturale), care domină şi azi civilizaţia de tip occidental. În cadrul unui posibil "decalog" al lumii moderne care este Declaraţia drepturilor omului din 26 august 1789, libertatea de expresie e pusă pe piedestal. ("Libera comunicare a gândirii şi opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului. Orice cetăţean are deci dreptul să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, sub rezerva că va răspunde pentru abuzul de libertate în situaţiile prevăzute de lege") La două sute şi ceva de ani de la formularea miticei devize Liberté, Egalité, Fraternité, bilanţul de etapă ilustrează însă decalajul între forţa mediatică a unei lozinci (fie ea istorice) şi realitatea societăţii umane în desfăşurare. (…) Făcând un salt istoric peste epoca în care presa scrisă a reprezentat principalul motor al informării publice, observăm că în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, ziarul începe să fie concurat de radio - o formă nouă, mult mai rapidă, de a intra în contact simultan cu un public mai numeros, aflat în oraşe sau chiar ţări diferite. Mutaţia este esenţială pentru că presupune trecerea de la transmiterea unui mesaj prin actul conştient al lecturii la comunicarea orală, auzită, incomparabil mai eficientă. Pe cât de folositoare şi benefică uneori, pe atât de primejdioasă sau nocivă alteori. Mari lideri ai timpului - de la Hitler şi Mussolini până la De Gaulle sau Churchill - s-au exprimat pe calea undelor, personalizând inclusiv prin forţa vocii lor mesaje de largă audienţă. Perioada de după război e marcată de apariţia televiziunii, care, în doar câteva decenii, ajunge să atragă largi mase de telespectatori, să creeze audienţe tot mai dependente de micul ecran. Se deschide astfel era audio-vizualului, la a cărei spectaculoasă metamorfoză asistăm azi. Sincretismul comunicării prin tv pune în inferioritate atât radioul, cât şi presa scrisă, favorizând treptat o nouă forma mentis. În scurt timp, forţa de acoperire a televiziunii a crescut exponenţial în ţările dezvoltate, generând un public nou, dispus să înghită uşor cam orice fel de conţinut, nestimulat să-şi exercite propriul discernământ. În doar câteva decenii, televizorul ca obiect devine obligatoriu în aproape orice gospodărie. O altă etapă în relaţia societate - mass-media o reprezintă apoi tehnologia anilor '80-'90, în domeniul transmisiunilor live, care generează o nouă mutaţie, aceea... a istoriei în direct. Implicit a vieţii ca... reality show. Accesul la informaţie şi "spectacol", în timp real, limitează răgazul necesar reflecţiei sau verificării, obligându-l pe jurnalist la o reciclare profesională importantă şi antrenând publicul într-un fel de voyeurism, ca formă de existenţă. Reflectarea media a războaielor, atentatelor şi catastrofelor din ultimele decenii (culminând cu 9/11) ilustrează această ipostază a lui homo mediaticus. În sfârşit, firul ne aduce la momentul cel mai spectaculos şi neaşteptat - al exploziei în domeniul tehnologiei informaţiei, din anii '90. Fenomen care, în nici 20 de ani, ne-a propulsat într-o altă eră: a internetului, a reţelei globale de informare, comunicare şi socializare. O nouă formă de putere media ale cărei efecte pe termen lung încă nu le cunoaştem. Coexistenţa, încă posibilă azi, a presei scrise, radioului, televiziunii şi internetului constituie, cred, o etapă tranzitorie către altceva; către o viitoare formă de supremaţie media încă incertă... Locul şi rolul persoanei care manevrează instrumentul mediatic Ce indică acest sumar istoric? În cele două secole şi ceva de existenţă, mass-media moderne au confirmat un lucru: tendinţa de a domina, de a se impune, într-o lume tot mai dezorientată din punct de vedere spiritual. De a-şi extinde audienţa în rândul unor societăţi tot mai secularizate, tot mai înstrăinate de religie. De a influenţa comunităţi umane tot mai grăbite şi lipsite de criterii. Iar în acest context, aspectele demne de analizat sunt locul şi rolul persoanei care manevrează instrumentul mediatic atât de sofisticat al zilelor noastre. (…) Într-un spirit profund vizionar de altfel, încă de la sfârşitul anilor '30 , prima mare corporaţie radiofonică din lume, BBC World Service, lansa şi întâiul set fundamental de norme profesionale şi deontologice - care puneau libertatea jurnalistului faţă în faţă cu responsabilitatea comunicării pe calea undelor - la acea oră neegalată ca amploare, de o alta. Câteva exemple din acest corpus rămân şi azi un etalon pentru cine vrea să le ia în considerare: 1. a nu polemiza cu posturile din teren ostil pentru a nu le face jocul; 2. a prezenta informaţiile şi comentariile fără implicare emoţională, cât mai obiectiv şi fidel, fără părerea personală a jurnalistului; 3. a trata echilibrat ştirile externe şi cele interne - astfel încât ascultătorul să nu creadă că actualitatea din ţara lui e cea mai importantă (sic!); 4. a nu face din BBC organul media al guvernului britanic, nici în plan intern, nici extern..." Deşi asemenea principii maximaliste sunt adesea contrazise de realitate, ele rămân obiective demne de atins. De ce nu, o posibilă formă de imitatio, în sens medieval... La acest început de mileniu postmodern, prezenţa persoanei (ca "inteligenţă spirituală" - după termenul lansat în dezbaterea de idei în SUA) este aşadar cu atât mai necesară în mass-media cu cât sofisticarea tehnologică tinde să depersonalizeze/impersonalizeze mesajul, anihilând de multe ori sub pretextul atotputernicei libertăţi de expresie responsabilitatea unei prestaţii sau a alteia. Sub ce forme se poate manifesta persoana, într-o lume pe cale să devină (cum se spune tot mai des) o mediacraţie? Primul nivel ar fi cel profesional. (…) Dincolo de aspectul pur profesional (care e şi cel mai uşor de cuantificat), intervine cel deontologic. Corpusul de norme etice care guvernează - cel puţin teoretic - activitatea media este, în fond, mai actual ca niciodată. Întâi pentru că tentaţiile sunt incomparabil mai mari faţă de alte timpuri (de la cele de ordin tehnic până la cele pecuniare); apoi, pentru că efectul mediatic nu e doar copleşitor ca întindere, ci şi ireversibil. (…) Chiar dacă pare desuet, conceptul de deontologie merită a fi reactualizat. Cu precizarea necesară că setul de obligaţii profesionale trebuie contrabalansat de cel al drepturilor jurnalistului, care în multe situaţii nu sunt respectate. Dar aceasta e o temă aparte. În fine, dar nu în ultimul rând, persoana care are în mână instrumentele media se poate manifesta şi în orizont spiritual. Deşi, aparent, între jurnalism şi credinţă/religie nu există nici o legătură, se poate demonstra că nu e chiar aşa şi că cele două sfere pot coexista -fără a aluneca în ideologie sau partizanat! Indiferent cărei spiritualităţi i-ar aparţine, omul de presă care se raportează sincer la o dimensiune transcendentă (ca să nu spun la un Creator) are un privilegiu pe care ceilalţi nu îl au: de a fi mai sigur de sine (dar nu autosuficient!), de a putea refuza compromisuri, de a crede în binele comun şi în rostul faptei corecte (sau... plăcute lui Dumnezeu). Pentru acest tip de om, deontologia e gata integrată. Organică. Ea nu ţine de morală (care rămâne ceva exterior, impus), ci de convingerea profundă; de ancorarea în valorile spirituale, mai degrabă decât în cele efemere ale lumii materiale. Eventuala dimensiune spirituală a unui jurnalist al timpului actual nu înseamnă însă nicidecum o disponibilitate mai mică în raport cu realitatea; o capacitate mai redusă de a face faţă actualităţii, provocărilor tehnologice sau ritmului de lucru acerb, într-o redacţie de ziar, televiziune, post de radio sau media pe internet. Dimpotrivă, serenitatea pe care o asigură persoanei raportarea autentică la Adevărul religios îi sporeşte şi hărnicia, şi conştiinţa profesională, şi interesul faţă de mersul lumii. Fără a omite că acest echilibru interior nu poate fi înlocuit de nici un calmant sau antidepresiv... la care se recurge deseori, trebuie să recunoaştem, în iureşul acestui tip de activitate. (…) Ziaristul - ca persoană în orizontul credinţei - se va simţi dator faţă de publicul său, şi nu dominator, punându-şi în prim-plan calitatea de intermediar, în cadrul unui act de comunicare având la bază comuniunea. O postură căreia, din păcate, în lumea de azi, îi este îndeobşte preferată cea de vedetă, sau chiar de formator de opinie dictatorial. (…) Mediacraţia de care vorbesc tot mai mulţi analişti şi filosofi contemporani (Michel Foucault încă din anii '70 prevedea asemenea evoluţii) nu e cu nimic mai presus decât teocraţia, plutocraţia sau totalitarismul de orice alt fel. Principala diferenţă constă în faptul că, dintre toate, mediacraţia e singura formă de putere împotriva căreia niciodată nici o revoluţie nu va fi posibilă. Decât dacă va porni din viaţa interioară a persoanei. (Materialul a fost prezentat într-o formă extinsă la Congresul anual al Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, AEJ - Bucureşti, 11/14 noiembrie 2011)