Perspectiva psiho-sociologică asupra martiriului
În pofida valorizării morții în Antichitate, martiriul creștin timpuriu a fost de la început asociat patologicului. „Gustul pentru moarte”, cum denumește Marie-Françoise Baslez dispoziția martirică a primilor creștini, era considerat irațional de contemporani.
Perspectiva psiho-sociologică asupra fenomenului este construită în jurul problematicii filosofico-literare a conceptului de „moarte nobilă” a eroilor antici (pe larg la Arthur J. Droge și James Tabor, A Noble Death. Suicide and Martyrdom Among Christians and Jews in Antiquity, Harper Collins, San Francisco, 1992), concept greco-roman asumat critic de primii creștini printr-un filtru biblic. Plasând discuția despre martiriu între himeric și patologic, cercetătorii moderni îl percep ca pe o manifestare nebunească. Fără îndoială, această percepție își are originea în ocultarea morții în societatea contemporană.
De la moartea nobilă la fuga de moarte
Să luăm modul cum priveau și experimentau anticii moartea. Candida Moss afirmă că, în contrast cu ceea ce se întâmplă astăzi, Antichitatea era „saturată de moarte” (The Myth of Persecution: How Early Christians Invented a Story of Martyrdom, Harper Collins, San Francisco, 2013, p. 28).
În lipsa antibioticelor și antisepticelor, generație după generație pierdea lupta cu majoritatea bolilor, de la infecții banale până la epidemii devastatoare. La acestea se adăugau războaiele, fatale deopotrivă pentru actorii principali și pentru cei care nu făceau parte din corpul militar. Sărăcia extremă și foametea afectau constant peste 95% din populație. Deoarece moartea era omniprezentă dincolo de context și statut social, independent de vârstă, gen și apartenență etnică, aceasta „nu a fost împinsă la marginea conștiinței” (Moss, The Myth of Persecution, p. 28) ca în lumea modernă.
În timp ce în zilele noastre moartea este subiect tabu sau repudiat, pentru antici, observă Moss, precaritatea condiției umane a dus la teoretizări filosofico-poetice și oratorico-politice, fiecare segment social arătând o preocupare serioasă pentru întrebările-cheie privind moartea demnă și onorabilă, mai presus de propria persoană (cf. The Myth of Persecution, pp. 28-29).
Moss subliniază că martiriul este un concept straniu pentru mentalul secular modern. Concret, cercetătoarea are în vedere preocuparea actuală în privința menținerii calității vieții și a evitării sau amânării momentului extincției, efort ce reiese din preocuparea obsesivă de a rămâne în viață, recurgând la repetate și amănunțite controale medicale, la o inflaționară industrie a medicamentelor sau, dimpotrivă, la terapii alternative, tradiționale sau naturiste, la nenumărate măsuri de securitate, de la atenția sporită în traversarea străzii și până la purtarea centurilor de siguranță. Din această perspectivă, martiriul este fie perceput ca bizar, fie greu de acceptat ca posibilitate comună de moarte asumată pentru o cauză. Însă, paradoxal, sunt admirați cei care se sacrifică pentru un crez, fără ca admirația să fie și mobilizatoare (cf. The Myth of Persecution, p. 8).
Martiriul și patologia suicidului
Dintr-un alt punct de vedere, cercetarea contemporană include martiriul în istoria vastă şi absconsă a suicidului şi a dezbaterilor pe tema morții consimțite și/sau voluntare (Georges Minois, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în fața morții voluntare, traducere din franceză de Mircea Ionescu, Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 30-33).
Este vorba despre o abordare reducționistă, care nu depăşeşte clişeele criticii anticilor cu privire la sacrificiul lui Hristos și al primilor creștini. Privind martiriul ca dorinţă de a muri şi sinucidere, cercetători ca Droge și Tabor propun, relativist, ideea unui raport echivoc: „Ceea ce înseamnă martiriu pentru cineva este sinucidere pentru altcineva şi invers” (A Noble Death, p. 188).
În principiu, a pune semnul egal între sinucidere şi martiriu este rezultatul unei operaţii dependente de definiţia suicidului luată în calcul, explică Paul-Ludwig Landsberg în Eseu despre experienţa morţii. Problema morală a sinuciderii (traducere din franceză de Marina Vazaca, Humanitas, 2006). Landsberg se referă la clasicii acestei perspective, sociologii francezi Emil Durkheim (Le suicide, Paris, 1897, reeditată în 1973) și Albert Bayet (Le suicide et la morale, Paris, 1922). Bayet, de pildă, pornește de la definiția lui Durkheim, care implică înțelegerea experienței martirice drept sinucigașă. Întreaga lucrare a lui Bayet, observă Landsberg, este tributară definiției lui Durkheim. Acesta din urmă consideră că, din punct de vedere sociologic, suicidul este „orice caz de moarte rezultând direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ executat de însăşi victima conştientă de rezultatul acţiunii sale”. Această definiţie cade ca argumentare, nu numai din perspectivă creştină, ci şi din punct de vedere filosofic. Ţinând cont de întreaga complexitate a fenomenului suicidar, Landsberg propune o altă definiţie: „Actul prin care o fiinţă omenească creează în mod voluntar ceea ce consideră a fi cauza eficientă şi suficientă a propriei sale morţi” (Eseu despre experienţa morţii, pp. 117- 119). Dar, adaugă Landsberg, opţiunea pentru o anume definiţie, departe de a fi întâmplătoare, dezvăluie adoptarea apriorică a unei atitudini față de martiri (cf. Eseu despre experienţa morţii, p. 117).
În afara conotațiilor mistice ale unui fenomen eclesial
După Landsberg, disprețul față de viaţă al primilor creștini este imens și, de aceea, pare monstruos lumii moderne, însă martirii creştini găseau calea către fericire prin imitarea exemplului Mântuitorului şi în a suferi pentru şi ca Hristos (cf. Eseu despre experienţa morţii, pp. 120, 136). Experiența martirică este indezirabilă și inabordabilă pentru oamenii moderni, imaturi etic și spiritual, neputincioşi în faţa suferinţei şi a morții (cf. Landsberg, Eseu despre experiența morţii, p. 137), chiar dacă, aparent, pe zi ce trece sunt tot mai aproape de o invincibilitate făgăduită utopic de progresele medicale, socio-economice și tehnice. Astfel perceput martiriul, ca absurd și inacceptabil logic, devine inaccesibil în esenţă. Pe acest fond, teoretizările lui Bayet și ale altora, având evidente consecințe pentru morală şi filosofie, sunt efectele sondării fenomenului martiric exclusiv în aspectul său superficial, psiho-sociologic. Din perspectivă creștină, această metodă este de-a dreptul eronată. Cercetările psiho-sociologice despre martiriu trec prea lesne cu vederea conotaţiile mistice și teologice ale unui fenomen cu caracter prin excelenţă religios, iar în termenii credinţei și ai trăirii creștine, eclesial.