Pierderea harului
Este posibil ca harul pe care Dumnezeu Însuși ni l-a dat să fie pierdut? Sau, mai degrabă, să fie retras, luat de la noi? Este de imaginat un act de o asemenea „cruzime” sufletească, în contul unor creștini lansați viguros pe calea mântuirii? Da, este posibil. Mai mult: este o regulă!
Am devenit foarte atent la această insolită stare de fapt citind viața Sfântului Siluan Athonitul, faimosul ascet rus stabilit la Athos încă de la vârsta de 26 de ani (era anul 1892), cel care a primit în inimă, încă din tinerețile sale, dorința fierbinte de a-L cunoaște pe Dumnezeu. După o tinerețe sfâșiată între destrăbălare și rugăciune, devine monah în Athos și acolo trăiește nemijlocit bucuria primirii harului. Apoi, în chinuri sufletești cumplite, îl pierde în mod evident - concomitent cu atacuri demonice. În final, Hristos i se arată din nou, dulceața prezenței Sale îi răcorește inima - încheindu-și viața în pace și bucurie duhovnicească.
Aceste lucruri mi s-au întărit în conștiință după ce am citit cartea arhimandritului Zaharia Zaharou „Dreptatea lui Dumnezeu pe cărările harului”, în care descrie cu minuție învățăturile și experiențele pe care i le-a lăsat Sfântul Sofronie de la Essex, ucenic direct al Sfântului Siluan Athonitul, legate de dobândirea și pierderea harului. Așadar, arhim. Zaharia este legat, pe filieră duhovnicească, de acești doi sfinți: Sofronie și Siluan. Ambii au abordat și experiat (dramatic, pe alocuri) cele trei trepte ale vieții duhovnicești: „Starețul vedea prima perioadă ca fiind răstimpul cercetării Duhului Sfânt, când omul încheie un legământ cu Dumnezeu; a doua, ca fiind o luptă îndelungată și aspră, după ce Dumnezeu și-a retras harul de la noi; iar cea de a treia, ca răstimpul redobândirii pentru totdeauna a harului mântuirii”1.
Prima etapă este una „romantică”, a elanului spiritual, a chemării și prezenței tainice a Domnului în viața noastră. Este perioada dobândirii deprinderilor celor bune, adică a practicilor duhovnicești și ascetice obligatorii, care ne furnizează optimism și încredere în forțele proprii, dar și în direcția pe care a intrat viața noastră religioasă. Este și vremea acumulărilor teoretice, a lecturii pasionate din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din scrierile filocalice etc. Mai mult, cei care sunt în această etapă deprind facerea de bine, milostenia, empatia creștină. În plus, unii dintre noi primesc în inimă dorința fierbinte de a se călugări, de a-și dedica întreaga viață Domnului. Ca să citez tot din arhim. Zaharia: „Harul cel dintâi este, fără îndoială, un dar de sus...”.
În partea a doua (sau pe treapta a doua) ne trezim proiectați aproape brusc într-un deșert arid, într-un chin sufletesc deosebit, într-o durere a absenței divine. Cum poate ca Dumnezeu să ne facă una ca asta, să se poarte cu noi atât de crud, de brutal? De ce pare că ne-a întors spatele? Unde am greșit? Ce păcate mai am?, unele poate neștiute... Revin iarăși la experiența sfinților, consemnată ca atare de arhim. Zaharia Zaharou: „În a doua perioadă, Dumnezeu Își retrage harul de la noi. Nimeni nu poate păstra primul har, căci firea omului nu este încă în armonie cu legea care ocârmuiește lucrarea harului înlăuntrul său. După cum învață Cuviosul Sofronie, mai devreme sau mai târziu, fie din neatenție, fie dintr-o alunecare, fie potrivit judecăților de nepătruns ale lui Dumnezeu, harul simțit se retrage și începe cea de a doua perioadă a vieții duhovnicești, care este sumbră și de lungă durată”. Iar aici, virtuțile care se cer de la noi sunt, îndeosebi, răbdarea și nădejdea, iar scopul este unul precis: dezrădăcinarea lumii din inima noastră.
În fine, în etapa a treia (sau pe treapta a treia), lucrurile devin clare, în sensul unui deznodământ duhovnicesc: harul se reîntoarce cu vigoare cu viața noastră, uneori după treizeci, patruzeci de ani de frământare. Sau, în alte cazuri, doar în ceasul morții. Tot arhim. Zaharia ne mângâie astfel: „Dacă ne este dăruit în ceasul morții, harul devine acum de nejefuit și de neînstrăinat. El însoțește sufletul, ba chiar îl îmbracă în veșmântul sfințeniei, care îl face vrednic să fie primit la «Marea Cină a Nunții Mielului»2”.
Am prezentat foarte pe scurt, păcătuind prin concizie, traseul vieții duhovnicești cu cele trei etape ale sale, potrivit unor sfinți contemporani. Desigur, există și excepții, și abateri de la această formulă, însă pedagogia lui Hristos este evidentă: ne vrea pe toți alături de El, victorioși și conștienți de lupta bună pe care trebuie să o ducem cu noi înșine, în primul rând. Suntem pregătiți?
Note:
1 Arhimandritul Zaharia, Dreptatea lui Dumnezeu pe cărările harului, p. 13.
2 Apoc. 19, 9.