Plăcerea păcătoasă şi plăcerea nevinovată

Puterea sufletească ce doreşte plăcerea este pofta, precum aceea care se supără când n-o are şi când i se răpeşte sau când omul este ameninţat şi cuprins de durere este mânia. Deci pofta şi mânia sunt acelea care, atrase de lumea văzută şi de făgăduielile ei, fac să se răstoarne balanţa dintre lucrarea minţii şi a simţurilor, în favoarea celei din urmă. Prin simţuri îşi poate urmări mintea preocupările ei de cunoaştere spirituală, dar şi pofta îşi poate urmări dorinţele ei. Simţirea înţeleasă ca pură percepţie a simţurilor este, în sine, nevinovată şi poate fi pusă în serviciul minţii. Abia când prin ea lucrează pofta de plăcere devine simţire în înţeles păcătos. Un minimum de plăcere poate rămâne în ea, ca afect natural. Dar acest afect trebuie copleşit de plăcerea spirituală a minţii cunoscătoare. De pildă, când mâncăm, dacă suntem concentraţi cu totul în gustarea plăcerii ce ne-o procură mâncarea, simţirea aceasta este păcătoasă, căci prin ea lucrează pofta. Mintea are doar rolul subaltern de a născoci toate posibilităţile de plăcere ale mâncării. Dar dacă mâncând înfrânăm simţirea plăcerii, prin diferite reflexiuni la rostul mâncării, la binefacerea ce ne-o dăruieşte Dumnezeu prin ea, la datoria ce o avem de a milui şi pe alţii cu cele necesare hranei, am biruit patima prin aducerea simţirii în subordinea spirituală a minţii.

(părintele Dumitru Stăniloae - Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe)