Plânsul din Betleem și începutul jertfei creștine

Nașterea Domnului marchează intrarea lui Dumnezeu Întrupat în istorie, asumarea firii omenești și începutul mântuirii prin împlinirea profețiilor. Prin întrupare, Hristos vine să biruiască moartea din lume, iar cei ce-L mărturisesc cu credință și curaj se fac biruitori asemenea lui Hristos.

Încă de la începuturile sale, Biserica lui Hristos s-a zidit pe jertfă. Mucenicia nu reprezintă un episod marginal al istoriei creștine, ci o dimensiune esențială a mărturisirii credinței. Primele veacuri creștine sunt marcate de persecuții severe. Creștinii erau chemați să aleagă între renunțarea la Hristos și moarte. Mulți au ales să-și păstreze credința, devenind mărturisitori prin sângele lor. Sfinții mucenici au arătat că puterea credinței este mai mare decât frica de moarte, iar moartea lor a devenit o sămânță din care Biserica a înflorit, acesta este motivul pentru care Tertulian spunea în veacul al III-lea că „vremurile de liniște fură Bisericii pe martirii ei”.

Biserica nu îi privește pe mucenici ca pe niște victime, ci ca pe buni biruitori, iar roada acestei bune biruințe este trecerea de la moarte la viață veșnică. Hristos Se naște ca om pentru ca omul să se nască în veșnicie. Pentru cei ce Îl mărturisesc pe Hristos, moartea nu mai este o pierdere, ci o împlinire, o trecere din dimensiunea temporală în veșnicie, din lupta pământească în odihna cerească. De aceea, cultul mucenicilor ocupă un loc important în viața liturgică a Bisericii, iar pomenirea Sfântului Arhidiacon Ștefan, a celor 14.000 de prunci uciși din porunca tiranului Irod și a creștinilor uciși în biserica din Nicomidia ne arată legătura indisolubilă între întruparea lui Hristos și mărturisirea credinței până la jertfă.

Prăznuirea Sfântului Arhidiacon Ștefan după Nașterea Domnului ne aduce înainte icoana zugrăvită de curajul și credința neclintită cu care acesta a mărturisit adevărul Evangheliei. Plin de har și de înțelepciune, el L-a vestit cu îndrăzneală pe Hristos Cel răstignit și înviat. Prigonit și ucis cu pietre, Sfântul Ștefan și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, rugându-se pentru cei ce-l ucideau, urmând, astfel, exemplul Mântuitorului. Acesta este motivul pentru care în timpul martiriului vede slava lui Dumnezeu și cerurile deschise, pentru că „victoria atleților este slava antrenorului”, spune Asterie al Amasiei. El este primul care trăiește pe deplin roadele acestei biruințe prin faptul că moartea sa nu mai este un sfârșit tragic, ci o trecere, o naștere în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, Biserica a ales ca imediat după bucuria Betleemului să ne pună înainte chipul unui om care, luminat de har, vede cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta Tatălui. Jertfa sa a deschis calea muceniciei creștine și rămâne până astăzi o pildă de dragoste, iertare și statornicie în credință.

„Stăpânul nostru, ieri a venit la noi cu trup, iar astăzi sluga Lui a ieșit cu totul din trup; ieri, Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi, sluga cu pietre este ucisă; că pentru El se și sfârșește întâiul Mucenic și dumnezeiescul Ștefan” (Condacul Sfântului Ștefan).

Betleemul, leagăn al mântuirii și al jertfei

Betlee­mul, locul smerit al Naș­terii Domnului, devine leagănul mântuirii și al jertfei pentru întreaga omenire, căci aici începe taina iubirii dumnezeiești, care se va împlini pe Cruce. În peștera săracă, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, asumând condiția umană din dragoste pentru oameni, arătând că mântuirea nu vine prin putere lumească, ci prin smerenie și dăruire totală. Pruncul culcat în iesle anticipează Jertfa supremă, iar Betleemul ne descoperă că drumul spre viața veșnică începe prin lepădare de sine, ascultare și iubire jertfelnică. Betleemul, cetatea Nașterii Mântuitorului, devine la scurt timp după Naștere și locul primei mari dureri din istoria creștină. Bucuria adusă de venirea lui Hristos în lume este umbrită de plânsul mamelor și de sângele pruncilor nevinovați uciși din porunca regelui Irod. Această tragedie, consemnată în Evanghelia după Matei, marchează începutul jertfei creștine și deschide drumul muceniciei.

„Betleeme, nu te întrista, ci te veselește pentru uciderea Sfinților Prunci; că au fost aduși Stăpânului Hristos jertfă desăvârșită: că, fiind înjunghiați pentru El, împreună cu El împărățesc” (Exapostilaria zilei). Cetatea Betleemului este numită leagăn al mântuirii și al jertfei încă de la începutul istoriei creștine, așa cum mărturisește și troparul care îndeamnă cetatea să nu se întristeze, ci să se veselească pentru mucenicia Sfinților Prunci. În umbra ieslei în care Se naște Hristos, se arată deja taina Crucii: Pruncul dumnezeiesc primește, împreună cu cei nevinovați, prima jertfă adusă pentru El. Sfinții Prunci, jertfiți fără voie, devin dar curat adus Împăratului ceresc și împărățesc împreună cu El, arătând că Betleemul nu este doar locul bucuriei Nașterii, ci și începutul drumului mântuirii prin jertfă mucenicească, suferință și biruință veșnică.

Uciși fără vină, primiți ca martiri

Temându-se de pierderea puterii, Irod poruncește uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din Betleem și din împrejurimi, sperând că astfel va lua și viața Celui ce Se născuse pentru a da viață lumii, adică a Pruncului Rege Iisus, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Matei: „Unde este Cel ce S-a născut, rege al Iudeilor? Că-n Răsărit am văzut steaua Lui și am venit să I ne închinăm” (Matei 2, 2). Gestul său, născut din frică și cruzime, transformă pruncii lipsiți de apărare în primii martiri ai lui Hristos, după cum ne înfă­țișează exapostilaria zilei: „Irod, luptând împotriva lui Dumnezeu, a trimis, ticălosul, să secere holda cea verde și necoaptă a pruncilor; dar pe Domnul, Care S-a născut, neputând să-L prindă, s-a umplut de toată rușinea”. Ei nu au rostit cuvinte de credință, nu au ales conștient jertfa, dar au murit „pentru Hristos”, în locul Lui, devenind mărturisitori prin sângele lor și totodată fiind închipuire a Jertfei de pe Cruce, spre care Hristos avea să vină ca un Miel nevinovat spre junghiere, după cum spune imnograful: „... cinstită este junghierea Pruncilor, ca unii ce au fost de o vârstă cu Hristos, jertfindu-se și pătimind mai înaintea Junghierii celei noi, cea pentru mântuirea noastră...”.

Biserica îi cinstește pe acești prunci, 14.000 la număr, ca mucenici, pentru că moartea lor este legată direct de venirea în lume a Mântuitorului. Ei sunt numiți „mucenici fără voie”, dar nu fără sens, după cum ne psalmodiază imnograful: „Născându-Te Tu, Doamne, Cel mai înainte de veci, din Fecioară, și din bunătate făcându-Te Prunc, Ți s-a adus Ție, prin sânge, ceata de prunci Mucenici, fiindu-le sufletul luminat și netulburat; pe care după dreptate i-ai sălășluit în lăcașurile celor pururea vii, înfierând răutatea lui Irod și cruda lui nebunie” (Stihira a 3-a, Vecernia zilei a 29-a). Jertfa lor arată încă de la început că Hristos nu intră într-o lume neutră, ci într-una marcată de violență, frică, cruzime și păcat. Încă din leagăn, Pruncul dumnezeiesc este întâmpinat de ură, iar mântuirea lumii începe sub semnul suferinței.

Sfântul Evanghelist Matei leagă această tragedie de profeția lui Ieremia: „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată” (Ieremia 31, 15). Rahela își avea mormântul chiar în Betleem (cf. Facerea 35, 19), iar pruncii uciși din porunca lui Irod au fost plânși de mamele lor, întocmai ca plângerea Rahelei exprimată de Ieremia, pentru deportarea întregului popor în robia babiloniană. Plânsul din Betleem nu este doar un episod istoric, ci un simbol al durerii omenirii în fața răului, dar și o vestire tainică a biruinței care va veni prin Cruce și Înviere.

Primii martiri ai Bisericii

Prin moartea pruncilor, Biserica vede începutul drumului jertfei creștine. Mai târziu, apostolii, martirii și sfinții vor urma aceeași cale a mărturisirii până la moarte. Jertfa pruncilor din Betleem devine, astfel, prima filă a unei istorii scrise cu sânge, credință și nădejde în cartea creștinismului.

Plânsul mamelor din Betleem nu rămâne fără răspuns. În planul lui Dumnezeu, lacrimile lor se transformă în sămânța unei credințe care va cuceri lumea nu prin sabie, ci prin jertfă. Pruncii uciși de Irod rămân pentru Biserică un semn că, încă de la început, creștinismul s-a născut sub Cruce, dar cu privirea îndreptată spre Înviere.

Mucenicia nu aparține doar trecutului, deși formele de persecuție s-au schimbat, mărturisirea cre­dinței rămâne o provocare și în lumea contemporană. Creștinul este chemat la o „mucenicie zilnică”, prin lepădarea de sine, prin răbdarea suferințelor și prin trăirea adevărului în iubire. Astfel, mucenicia devine nu doar un act extrem, ci o stare permanentă de mărturie prin felul de viețuire.

În Biserica lui Hristos, mucenicia rămâne semnul suprem al dragostei față de Dumnezeu. Ea arată că adevărata viață nu se pierde prin moarte, ci se câștigă prin jertfă. Prin exemplul mucenicilor, Biserica continuă să mărturisească lumii că lumina lui Hristos nu poate fi stinsă de nici o prigoană.