Plecarea berzelor

Au început să plece berzele! O să plece și vara curând. Viața mea încă mai rămâne. Ca să le poată face cu mâna și să le spună că abia așteaptă să le vadă venind înapoi.

Multă vreme am crezut că m-a adus pe lume o barză. Aflasem chiar de la mama asta, care zicea că tot o barză o adusese și pe ea. Numai că mama se născuse în ziua de 28 august, când berzele plecaseră deja. Aș fi vrut s-o pot crede, dar n-aveam cum. Nu-mi părea rău c-o adusese pe lume mamaia Nicula, iar pe mine, chiar ea. Asta nu m-a împiedicat să număr berzele printre rudele mele cele mai bune. 

De fiecare dată când le văd plecând, încep să cred că se va întoarce și mama odată cu berzele. C-o vor aduce chiar ele înapoi. Numai să poată. Știu bine c-ar vrea să poată, după cum tot la fel de bine știu și că nu pot. Așa că n-am de ce să mă supăr. Câtă vreme se întorc ele și vara, e încă bine în lume, și-n viața mea, de la un an la altul, tot mai puțină, e încă loc de versuri precum cele de mai jos, pe care le-am luat cu împrumut de la o altă viață a mea, când berzele aduceau pe lume copiii:

Croitor de păsări aș fi vrut să fiu
La rugămintea cuiburilor goale
Din borangicul iernii argintiu
Să tai câte-o fâșie de pe poale

Și să croiesc din ea un stol de berze
Câțiva cocori și-un pui de cuc măcar
Pe care ceasurile să-l viseze 
Că le-a golit de timp ca un tâlhar

Să fie-n timp ce ninge primăvară
Și eu să-i pun petlițe aurii
Văzduhului și-n case mici de țară
Să se audă plânset de copii.