Plecarea cucului

Un articol de: Ștefan Mitroi - 03 Iulie 2020

În afară de cer, nu-l vede nimeni când vine și când pleacă. Dacă nu l-am auzi cântând, nici n-am ști că există. Cântecul lui duce primăvara spre vară, apoi ia un strop din sufletul verii și pleacă departe cu el. Ia un strop și din sufletul meu, fiindcă drumul e lung și se poate întâmpla ca stropii de ploaie să nu-i ajungă pentru a-și potoli setea.

Știm c-a plecat când nu-i mai auzim cântecul. Neauzirea ce rămâne în urmă se ține zile în șir după mine, umplându-mi gândurile c-o tristețe asurzitoare!

Plecarea cucului, pentru că despre el este vorba, s-a petrecut chiar săptămâna aceasta, nevăzută de nimeni, dar știută de toți. De toți cei cărora li se face dor, așa cum mi se face mie, încă din prima zi de neauzire, de cântecul lui. 

M-am născut, dacă pot spune așa, cu cântecul cucului la ureche. 

Ce v-a venit, am întrebat-o mai târziu pe mama, de-ați chemat lăutari la venirea mea pe lume? Nu l-am chemat noi, mi-a răspuns ea, a venit singur. Și-a trimis, mai bine zis, cântecul, el nearătându-se deloc.

Până în urmă cu o lună, n-am văzut niciodată un cuc. Răsfoiam o carte în curtea casei părintești și-a trecut o pasăre pe deasupra. N-aș fi știut ce pasăre este dacă nu mi-ar fi spus chiar ea cum o cheamă, slobozind, când a ajuns în dreptul meu, un cucu puternic. Doar o singură dată, după care a dispărut, dar, înainte să dispară, am reușit să-mi ridic privirea din carte și s-o văd. Mi s-a părut c-a ieșit dintr-un ceas de pe peretele proaspăt văruit, care era cerul, ca să m-anunțe c-a început vara! 

Acum, când cucii au plecat, mă gândesc că, de fapt, ei s-au întors în cer, în ceasurile unde își duc viața peste iarnă. La anul or să vină îna­poi și-o să avem din nou, și eu, și vara, sufletul întreg. Iar timpul, ce iese din ouăle lor puse în cuiburi străine, n-o să se mai simtă, măcar pentru o vreme, singur pe lume!