Pledoarie pentru prima zi de şcoală

▲ Să ne pregătim emoţiile nu pentru a tolera şcoli nepregătite, ci pentru a le lăsa copiilor noştri o imagine potrivită pentru prima zi de şcoală ▲

Prima zi de şcoală are un parfum al memoriei aparte pentru fiecare dintre noi. Emoţia acelei zile se repetă la fiecare nou început de an: adunarea din curtea şcolii, florile, ghiozdanele noi sau aceleaşi din anul trecut, bobocii clasei întâi, însoţiţi de o grămadă de părinţi, fraţi, bunici sau alţi apropiaţi ai familiei. Mai nou, aparatele de fotografiat sau de filmat încearcă să reţină memoria acestor clipe şi îşi fac simţită prezenţa masivă, alături de noile telefoane dotate cu tot felul de facilităţi foto sau film. Emoţia primei zile de şcoală este, însă, o amintire cu multiple aspecte şi nu doar legate de cele enumerate mai sus. Eu nu am uitat mirosul de petrol al plintei şi scărilor proaspăt şterse, sunetul clopoţelului şi explozia de sunete şi voci din pauze. Nu am uitat senzaţia de gol în stomac la o lucrare anunţată din scurt de profesori sau mirosul de tempera al culorilor de apă. Stiloul chinezesc al copilăriei mele era un instrument aproape idolatrizat mai ales că existau încă în uz peniţele „Redis“ sau creioanele chimice cu gust ciudat şi mov, echerul din lemn sau raportorul din aluminiu. Astăzi şcolile, în general, arată altfel, ca să nu mai spun de facilităţile unei noi vârste a şcolii în epoca computerelor şi a comunicaţiei. Nu mai există interdicţii legate de ceasul de la mână din vremea mea, dar există încă încercări de a nu se permite utilizarea de către copii (mai ales de către cei mici) a telefoanelor mobile. Mobila nu mai este standard: celebra bancă de două persoane cu scaunele rabatabile şi cu locaş de stilou şi tuşieră. Am început această tabletă cu relatarea unor amintiri de neuitat, sperând că pot genera o reacţie şi de altă natură în sufletul primarilor. De două luni de zile încerc să determin directorii de şcoli şi primarii, mai ales din mediu rural, să fie cu mult mai implicaţi în pregătirea noului an şcolar. Judeţul Iaşi este însă suficient de mare, în aşa fel încât să mai existe şcoli la sate în care nu a existat suficient de multă implicare. Nu fac referire astăzi la banii guvernamentali pentru şcoli noi sau reparaţii capitale, pentru că nu suntem în ipostaza analizei reconstrucţiei integrale a şcolilor. Oricum, o şcoală în reparaţie nu e o şcoală, ci un şantier. Pentru mine, şcoala este spaţiul în care se pot primi elevii în prima zi de curs, în condiţii de dotare şi igienă elementare. Sunt, din păcate, locuri în care şcoala pare pustie şi uitată de toţi cei responsabili. Cu părere de rău o spun, există şcoli uitate de consiliile locale şi de primar, dar şi în care directorii nu au reuşit să scuture praful de vară. Igienizarea elementară a şcolilor nu este o problemă complicată, bazată doar pe fonduri guvernamentale. Lumea a început să uite că primăriile gestionează banul public al comunităţii, fiind obligate, printre altele, să asigure resurse şi pentru şcolile din localitatea respectivă. Arătatul cu degetul nu este un gest întotdeauna acceptat. Rugămintea mea este ca atunci când treceţi pe lângă o şcoală, uitaţi-vă peste gard cu un ochi critic. Dacă sunteţi nemulţumiţi, nu ezitaţi să îi căutaţi pe directorul şcolii, primar, consilieri locali sau judeţeni şi să îi trageţi de mânecă pentru că au responsabilităţi în acest sens. Şi, dacă sunteţi nemultumiţi de rezultat, arătaţi-i cu degetul. Nu o fi frumos dar, uneori, devine sănătos. Mai avem o săptămână până la un nou început de an şcolar şi ar fi bine să ne pregătim emoţiile nu pentru a tolera şcoli nepregătite, ci pentru a le lăsa copiilor noştri o imagine potrivită pentru prima zi de şcoală.