Plugarul şi ziua de mâine
Credinţa creştină a accentuat întotdeauna importanţa crucială a prezentului în viaţa duhovnicească. Învăţăm din trecut să înaintăm spre un viitor mai bun, atenţi să nu repetăm greşelile pe care omenirea le-a comis mereu ca într-un cerc vicios. Aşadar, în vreme ce trecutul are scop pedagogic, iar viitorul este manifestarea speranţei dobândirii vieţii veşnice, prezentul este momentul făptuirii. Între trecut şi viitor, prezentul reprezintă dinamismul şi râvna duhovnicească concretizată într-o reevaluare pozitivă a trecutului spre îndreptare şi o privire plină de nădejde asupra viitorului. Cu toate acestea, prezentul este valorificat numai pentru a plănui ziua de mâine. Chiar şi trecutul nu este altceva decât şir de „zile de mâine“, iar viitorul devine un coşmar alcătuit din scurgerea a o mulţime de zile de mâine pentru care să ne frământăm.
Îndemnul Mântuitorului de a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu ca toate celelalte să ni se adauge devine astfel un deziderat irealizabil şi rupt parcă din poveştile pentru copii. Dar îndemnul de mai sus are şi un exemplu practic care să întărească adevărul Sfintei Scripturi şi în faţa acelora care nu o văd decât ca pe o colecţie de discursuri frumos ticluite. Luând atitudine împotriva acelora care se încred numai în forţele proprii, Domnul spune: „Oare în fiecare zi plugarul ară, seamănă, desfundă pământul şi îl grăpează? Nu vine el apoi, după ce i-a netezit faţa, să arunce în brazde chimenul, să pună grâul, orzul şi alacul pe margini? Dumnezeul lui îl învaţă şi dă aceste rânduieli“, spune prorocul Isaia în capitolul 28, versetele 24-26. Deci, cu oricâtă migală ne-am strădui noi să ne punem la adăpost de grijile zilei de mâine şi ale vieţii, şi oricât de tare am crede că este meritul nostru chiar şi pentru micile reuşite zilnice sau nu, tot Domnul este în spatele lor, căci mai spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5) (Paul Negoiţă)