Pocăința și teologia lacrimilor la Sfântul Isaac Sirul
În zilele noastre, chiar dacă mucenicia prin sânge nu mai este atât de prezentă ca în primele secole de după Hristos, creștinul este chemat la o mucenicie prin lacrimi, una chiar mai de preț decât cea prin sânge1. Aceasta ne arată Sfântul Isaac Sirul, unul dintre Sfinții Părinți de referință în „teologia lacrimilor”. De altfel, în literatura patristică, plânsul, ca o modalitate de pocăință, este un motiv adesea întâlnit.
Mențiuni concrete referitoare la plâns, ca formă de pocăință în urma săvârșirii păcatului, avem și în Sfânta Scriptură, încă din Cartea a 3-a a Regilor. Regele Ahab, dorind să ia via lui Nabot, îl ucide. Ca urmare a moștenirii pe nedrept a viei, Dumnezeu îi trimite regelui Ahab pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul să îi vestească pedeapsa grea care va veni peste el în urma fărădelegii săvârșite. Ahab, la auzul pedepsei, se întristează și plânge pentru păcatele lui. Plânsul lui Ahab este plăcut înaintea lui Dumnezeu: „vezi cum s-a smerit Ahab înaintea Mea?... de aceea nu voi aduce necazurile în zilele lui” (3 Regi, 21, 29). Comentând pasajul biblic, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie plânsul pentru păcat ca fiind o modalitate de pocăință, pe lângă mărturisire, smerenie și milostenie: „v-am arătat apoi a doua cale de pocăință, aceea a plânsului pentru păcat, și spuneam: Ce greutate are această cale? ... n-ai nevoie să mergi cale lungă ... ci numai să-ți plângi păcatul”2.
Mergând mai departe, pe linia tradiției siriene, întâlnim doi Sfinți Părinți de referință, care subliniază importanța lacrimilor în procesul de pocăință: pe Sfântul Ioan Scărarul și pe Sfântul Isaac Sirul. În scrierile acestor Părinți avem prezentată o elaborare mult mai adâncă a experienței lacrimilor. Cei doi sfinți sirieni disting două tipuri de lacrimi: unele arzătoare, care vin din căinţă şi curg din pricina păcatelor, și altele care „ţâşnesc din cunoştinţă … şi curgând de la ele însele … îngraşă trupul şi chipul feţei se preschimbă”3. Primele izvorăsc din nevoinţă, pe când celelalte sunt darul lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac descrie lacrimile de pocăință ca fiind izvorâte nu numai din voința omului, ci din harul lui Dumnezeu, căci: „fără un dar din partea Lui [Dumnezeu], omul nu poate înălța lui Dumnezeu nici măcar o singură slavă spusă dulce din inimă”4. Așadar, după ce omul se pocăiește în adâncul sufletului pentru păcat, apar lacrimile, cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar mai apoi omul primește mângâiere prin prezența Sfântului Duh. Lacrimile curg din suspinarea inimii produsă de harul stârnit în lăuntrul ei. Această experiență poate părea paradoxală, căci omul e în același timp „înmuiat în lacrimi”, dar „sufletul său saltă și se umple de o nădejde negrăită”5.
Plânsul este, de asemenea, scut împotriva gândurilor care atacă sufletul: „deși gândurile atacă sufletul în timp ce el rămâne în minunarea Ființei dumnezeiești, nici unul din ele nu poate nimic”6. În acest stadiu, lacrimile nu mai sunt de pocăință, căci depășesc această stare, ci sunt lacrimi izvorâte din bucuria unirii cu Dumnezeu, semn că sufletul simte în el însuși lucrarea harului.
Opera Sfântului Isaac Sirul nu numai că este întregitoare învățăturii despre lacrimile duhovnicești, dar aceasta a fost cea care a stat la baza învățăturii Părinților de după acesta. Vasili Krivoșein, traducătorul și comentatorul Sfântului Simeon Noul Teolog, menționează: „scrieri [ale Sfântului Isaac au fost] aproape sigur cunoscute de Sfântul Simeon, deși el nu vorbește niciodată expres de ele”7. Astfel, Sfântul Simeon, cunoscând cel mai probabil și teologia lacrimilor Sfântului Isaac, formulează propria învățătură referitoare la vărsarea lacrimilor de pocăință, motiv central al operei sale.
Teologia lacrimilor, la Sfântul Isaac, a avut în mod cert și un rol însemnat în construcțiile imnografice de mai târziu. În perioada Postului Mare observăm adesea motivul plânsului în stihiri. Plânsul cunoaște diverse forme printre cântările Triodului: „puțina... suspinare”8, „suspinurile sufletului”9, „plâns și tânguire cu suflet”10, „izvoarele dumnezeieștilor lacrimi”11, „ploi de lacrimi ce spală întinăciunea cea din pofte”12.
În Canonul Sfântului Andrei Criteanul avem descrieri mai elaborate ale plânsului de bucurie făcător și de patimi curățitor: „Siloam să mi se facă mie lacrimile mele, Stăpâne, Doamne, ca să-mi spăl şi eu ochii inimii şi să Te văd cu gândul pe Tine, Doamne… Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, albă făcând haina trupului meu”13. Observăm multe asemănări cu scrierile Sfântului Isaac, cea mai notabilă fiind cea a prezentării plânsului în etape duhovnicești, care culminează cu vederea lui Dumnezeu. Aceste asemănări nu sunt întâmplătoare: Sfântul Andrei Criteanul, la fel ca Sfântul Isaac, s-a născut și a trăit o parte a vieții în Siria, asemenea Sfântului Ioan Scărarul și imnografului Roman Melodul - teologia plânsului s-a format și s-a răspândit predominant în școala siriană.
Sfântul Simeon Noul Teolog descrie lacrimile de pocăință ca fiind pâine zilnică: „cine nu plânge în fiecare zi - căci preget să zic în fiecare ceas, ca să nu par prea exagerat -, acela îşi strică şi-şi pierde sufletul [lăsându-l să moară de foame]”14. Acest obiectiv, al vărsării zilnice a lacrimilor de pocăință, poate părea greu de atins, mai degrabă destinat monahilor. Contrar acestei concepții îl avem pe Petru Berechet, un mirean iscusit în muzica psaltică, despre care vorbește Sfântul Macarie Ieromonahul în prefața Irmologhionului: „În toată viaţa lui, fără lacrimi nimic n-a cântat, nici în biserică, nici când preda, nici când alcătuia mathimile … încât din lacrimile cele multe ce curgeau din ochii lui, a pururea pomenitului, semne se făcuseră pe lângă ochelarii pe care pururea îi purta în nas”15.
Lacrimile pocăinței, numite și al doilea Botez, reprezintă principala dovadă a autenticității pocăinței și o adeverire conștientă a harului care s-a sălășluit mai înainte în om. Prin lacrimile izvorâte dintr-o inimă înfrântă și smerită (Psalmul 50, 18), alături de împlinirea virtuților creștine, putem să ne apropiem, cu adevărat, de mântuire, scopul final al vieții noastre.
Note:
1. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată. Partea a II-a recent descoperită, trad. arhid. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2003, pp. 149-150, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, ed. Universitatea din București, București, 2019, p. 246.
2. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a: Despre tristețea împăratului Ahab și despre Iona profetul, în „Omiliile despre pocăință”, trad. pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1998, p. 19.
3. Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul VII - Despre plânsul de bucurie făcător, în „Scara“, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 164.
4. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, p. 175, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, p. 247.
5. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, p. 300, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, p. 248.
6. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici. Partea a III-a recent descoperită, trad. arhid. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 260, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, p. 250.
7. Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 15, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, p. 251.
8. Stihiră, cântarea I (la Tricântare), Utrenia de marți, Săptămâna a III-a a Postului Mare.
9. Stihiră, cântarea a II-a, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, joi, Săptămâna I a Postului Mare.
10. Stihiră, cântarea a V-a, Utrenia Duminicii Lăsatului sec de brânză.
11. Stihiră, cântarea a IX-a, Utrenia Duminicii Cuvioasei Maria Egipteanca.
12. Stihiră la Vecernia de luni seara, Săptămâna I a Postului Mare.
13. Stihiră, cântarea a V-a, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, vineri, Săptămâna I a Postului Mare.
14. Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 15, apud pr. Georgian Păunoiu, Asceza și îndumnezeirea omului în opera Sfântului Isaac Sirul, p. 251.
15. Irmologhion sau Catavasier Musicesc, prefață de ierom. Macarie Ieromonahul, Viena, 1823, pp. 3-14.