Pocăința, ușa ieșirii din întuneric
„Când aud un cor armonios pe mai multe glasuri, în care feluritele glasuri, în eleganta lor armonie, cântă un singur cântec dumnezeiesc, îmi spun în sine-mi: Așa sunt și scrierile Părinților!”, consemnează Sfântul Ignatie Briancianinov. Pentru acest episcop sfânt al veacului al XIX-lea, Părinții Bisericii cântă, iar el se desfată de muzicalitatea nepământeană a cuvintelor lor. Însă nu toți credincioșii îi sesizează pe Sfinții Părinți, scrierile lor mai exact, în acest fel. De pildă, atunci când am răgazul să aprofundez un text patristic, îl percep, de cele mai multe ori, mai întâi ca pe o suflare care vine să-mi răstoarne toate percepțiile și ideile, aparent bune, dar infestate din plin de perfidul și insesizabilul duh lumesc; apoi, ca pe o zguduire care are drept scop trezirea din visătoarea impresie că aș cunoaște lucrurile credinței. Așa mi s-a întâmplat când am citit cele scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog cu privire la pocăință. Cuvintele lui, din care am să citez mai jos, au avut darul de a mă vindeca de acea perspectivă sectară a pocăinței, înțeleasă ca întristare și schimbare a comportamentului exterior, vizibil mai ales în ochii celorlalți.
La Sfântul Simeon am observat faptul că pocăința este totdeauna descrisă ca un proces continuu, că, de asemenea, este o schimbare a minții (nu una părută, ci conștientă) și, mai ales, ceea ce nici nu aș fi bănuit vreodată, faptul că pocăința se află într-o strânsă legătură cu theognosia, fapt care și confirmă în cele din urmă autenticitatea praxisului pocăinței.
Temelia virtuților
Dar să prezentăm lucrurile de la punctul lor de pornire. Înainte de orice, se cuvine menționat faptul că pocăința este văzută de Sfântul Simeon drept temelie a tuturor virtuților și a oricărei cunoașteri neînșelate. De asemenea, exercițiul pocăinței este unul universal și nu trebuie în nici un fel exilat doar în spațiul monahal. Și, în acest sens, iată ce spune: „Este cu putinţă întregii lumi, fraţilor, nu numai călugărilor, ci şi mirenilor, ca totdeauna şi încontinuu să se pocăiască, să plângă şi să se roage lui Dumnezeu şi, printr-o asemenea purtare, să dobândească şi toate celelalte virtuţi” (Cateheza 5).
Adevărata pocăință
Cunoaștem din toată tradiția Bisericii, poate chiar și din experiența personală, faptul că orice virtute necesită efort, strădanie, nevoință, iar pocăința nu face nici ea excepție. Din acest motiv, Sfântul Simeon atrage atenția că, „înainte de căință şi de lacrimi - nimeni să nu vă înşele prin cuvinte deșarte şi nici să nu ne rătăcim pe noi înșine - nu se află în noi pocăință, nici adevărata remușcare, nici frică de Dumnezeu în inimile noastre, încă nu ne-am învinovățit pe noi înșine şi sufletul nostru n-a dobândit conștiința judecății viitoare şi a pedepselor veșnice” (Cateheza 3). Pe lângă insistența asupra lacrimilor, ceea ce este demn de remarcat în acest pasaj este, cu siguranță, așezarea pocăinței în relație directă cu Judecata universală; așadar, pocăința nu trebuie îndreptată numai spre faptele trecute, ci și spre consecințele acelora care sunt veșnice. În acest fel, practicarea pocăinței, pe lângă părerea de rău, presupune în mod necesar și o conștiință eshatologică.
Luminarea - confirmarea praxisului pocăinței
Este deja foarte cunoscut faptul că Sfântul Simeon are o preferință, în tot ceea ce scrie, pentru discursul mistic; cu toate acestea, dacă vom avea curiozitatea să ne aplecăm mai mult asupra scrierilor sale, vom vedea că tema pocăinței este una deosebit de prezentă. Nu numai atât, ci Sfântul Simeon acordă pocăinței chiar un rol important în vederea luminii dumnezeiești și tocmai din acest motiv pocăința nu trebuie abordată și exercitată oricum. Aici nu avem de-a face cu regrete și păreri de rău față de niște fapte reprobabile, evaluate din perspectiva unei afectivități centrate pe propria persoană, ci cel ce se pocăiește săvârșește de-acum o nevoință în fața lui Hristos Dumnezeu. Dar Scriptura mărturisește că „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5), Care „luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9). Însă, spune Sfântul Simeon: „Cei ce încă n-au cercat luminarea, toți se află sub legea de dinainte de har, fii ai robiei, fii ai întunericului”. Și, în continuare, este foarte important din ce motiv se află oamenii în întuneric și sunt neluminați. „Toți cei ce stau în întuneric sunt fiii întunericului și nu voiesc să se pocăiască. Cu adevărat, pocăința este ușa prin care ieșim din întuneric și intrăm în lumină. Deci, cel ce n-a intrat în lumină n-a trecut cum se cuvine ușa pocăinței, căci, dacă ar fi trecut-o, s-ar afla în lumină” (Cateheza 28).
Sfântul Simeon deschide la acest punct o temă extrem de delicată, legată de eficiența și finalitatea ascezei, de roadele acesteia. Este oare cu putință să ne nevoim, să ne exercităm în practicarea virtuții și să pierdem din vedere tocmai efectele și roadele acestei nevoințe? Este înfricoșător răspunsul la această întrebare, dar se pare că da. Întrucât, dacă luăm ca adevărate cele spuse de Sfântul Simeon, înseamnă că atâta vreme cât nu suntem văzători ai luminii dumnezeiești, nici pocăința noastră nu a fost una autentică sau a fost doar una exterioară, care nu produce absolut nici o schimbare lăuntrică, nici o luminare reală și, prin urmare, nici nu este una mântuitoare.