Poetica matematică sau matematica poetică?

Pe site-ul domnului academician Solomon Marcus, printre sute de titluri de articole personale, zeci de titluri de cărţi, aprecieri critice, distincţii primite, sunt două poezii dedicate domniei sale: „Matematica poetică“ (replică la cartea „Poetica matematică“) din volumul „Măreţia frigului“, scris de Nichita Stănescu şi „Omagiu“ adus de poeta Constanţa Buzea în revista „Viaţa studenţească“ în 1982. Este vorba despre un foarte interesant dialog între oameni de cultură de specialităţi diferite. O primă reacţie a mea a fost dată de nivelul şi de frumuseţea dialogului, când, iată, astăzi, cultura nu mai înseamnă dialog, când războaiele şi luptele politice s-au mutat şi în literatură, unde vezi, fără bucurie, o luptă penibilă între generaţii. O altă reacţie ţine de tema de mare interes, aflată la graniţa unor domenii care aparent nu se interseactează şi a căror apropiere este privită cu ochi critici şi de scriitori şi de matematicieni.

Aş vrea ca în acest spaţiu să subliniez câteva aspecte din „Poetica matematică“ a domnului Solomon Marcus, să pun în lumină frumuseţea versurilor dedicate şi să privesc din perspectivă creştină acest dialog. În primul rând, cartea domnului Marcus are referinţe bibliografice care ar înnobila pe oricine. Alăturarea limbajului matematic de cel poetic scoate în evidenţă deosebirile, dar şi asemănările. Frumosul nu lipseşte din ştiinţă, ci el are un rol important. Recunoaşterea frumosului stă la baza descoperirii în matematică, astfel că, dintr-o infinitate de modele, un matematician alege un eşantion de dragul frumosului. Comunicabilitatea modelului ţine de logica cuvintelor şi a formelor. Este foarte interesantă punerea faţă în faţă a celor două limbaje corespunzătoare celor două ipostaze fundamentale ale fiinţei umane: ipostaza raţională şi cea emoţională. O caracteristică comună celor două limbaje este laconismul, concizia. Exigenţa unei opere poetice ţine de faptul că nimic nu poate fi modificat, suprimat sau adăugat. Avem un maximum de semnificaţie cu un minimum de limbaj. Am prezentat pe scurt doar câteva idei, doar cât să trezesc interesul pentru această carte, provocatoare, a domnului Marcus. De ce ar avea nevoie un creştin de ea? Pentru că ridică problema unificării persoanei umane şi poate deschide perspective în direcţia unei educaţii pe măsura acestui deziderat creştin. În sistemul nostru de învăţământ, se dezvoltă inegal partea raţională şi cea emoţională. Este un paradox pe care eu îl trăiesc cu foarte mare durere, anume că ştiinţa nu s-a dezis niciodată de caracterul frumosului, al simplităţii, de a fi o lecţie de cum să te simplifici, cum să rămâi statornic unui mod de a fi şi a înţelege, pe când literatura actuală ne prezintă creaţii care ţin de grotesc. Ştiinţa impune un mod de a fi care cere în completare frumosul estetic şi etic, care ar putea urca omul unificat, însetat de frumuseţe şi conştient de limitele sale, spre frumosul dumnezeiesc, pentru care e nevoie de dezvoltarea altor simţuri, ce pot fi pregătite, prefigurate de ştiinţă. Pentru omul credincios, ştiinţa ar trebui folosită ca o periuţă de dinţi, cum spunea Petre Ţuţea. Exigenţa ştiinţifică poate merge mână în mână cu exigenţa filocalică - a curăţirii - şi duce tot la un laconism până la urmă, la o simplificare, care în Dumnezeu duc la vederea esenţialului. Aş sublinia încă un aspect comun al matematicii şi al poeziei, care se referă nu doar la o întrepătrundere pe orizontală a lor, ci la o aşezare pe o verticală care le potenţează pe amândouă spre revelarea sensurilor profunde. O perspectivă eshatologică, o neconsiderare ca scop în sine a poeziei sau ştiinţei duce la contemplarea sensurilor şi dă culturii, sub orice aspect ar fi ea, un aspect soteriologic. Mă refer la contemplaţie, la gratuitatea poeziei şi a ştiinţei, la bucuria pură de a simţi şi înţelege, la devenirea contemplaţiei ca parte a procesului educativ. O să citez câteva versuri dintr-un poem al poetei Constanta Buzea, pentru că ea priveşte dintr-o perspectivă creştină şi pentru a completa într-un fel bucuria omagiului ei, adus nu doar domnului Solomon Marcus, ci şi „ceremoniei intelectuale“. Poezia se numeşte „Tunele cu melancolii“, din volumul „Ape cu plute“: „Poezii, ca tot atâtea steaguri/ pure, inutile, aripi care/ Nu mai pot purta un suflet mare.“ Nu este oare rugăciunea tot un steag, care spune ceva despre lupta sufletului de a rămâne în Dumnezeu - la fel de inutilă din punct de vedere al utilitarismului actual, nu este ea înaintare pe o cale strâmtă, pe care se intră tot după principiul laconismului, al căutării esenţialului? Nu asta este ceea ce se cere în primul rând unui creştin, pentru a ajunge la Dumnezeu şi pentru a nu crede în utopii? Fără rugăciune, omul caută raiul pe pământ. Mă întorc la poemele dedicate domnului academician Solomon Marcus. Nichita Stănescu încheie astfel: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte//Cucuriguu!“ Nici rugăciunea, pe o treaptă a ei superioară nu se spune cu cuvinte. Este o răpire, o înălţare a sufletului în lumea dumnezeiască, unde îşi dezvoltă simţuri duhovniceşti. Se spune atunci că omul doarme faţă de lumea aceasta. Deci este învăţat sufletul o altă limbă, tainică, îngerească. Întors aici, încearcă să spună tainele în limbaj omenesc: „Umbre de regi/ rănitele noastre cuvinte“, ca să o citez tot pe Constanţa Buzea. În orice caz, atât limbajul poetic cât şi limbajul ştiinţific este neputincios în a exprima realitatea dumnezeiască ce este mai presus de fire. În Omagiul ei, Constanţa Buzea vorbeşte despre „umbra care răsare şi suie pe zid, în acelaşi ritm/ cu acelaşi pas, totuşi, omul concret pe scara concretă / respiraţia lui eliberând un abur în ger, e altceva...“ Poeta vorbeşte despre omul viu, care respiră. Omul unificat - minte şi inimă - care respiră în Dumnezeu, omul care contemplă lumea în Dumnezeu se face trăitor al unor mari taine. El trăieşte permanent o poetică matematică vie sau o matematică poetică, în orice caz un dialog frumos, înălţător cu Creatorul lui. La acest dialog mi-am ridicat gândurile (steaguri pure, inutile), văzând dialogul atât de frumos al unor oameni de cultură. Avem nevoie de steaguri, avem nevoie de luptă, dacă privim cultura ca pe o integrare într-o lume mai vastă, în care, respiraţia eliberând un abur în ger, e altceva.