POEZIE: Dan Anghelescu
Cămaşa de forţă a clipei
eu către tine am alergat/ ca într-o pribegie/ a sinelui
ca şi cum aş fi putut să/ îmi întâlnesc/ dintr-odată/ toate
dimineţile de vară…/ şi ele/ mereu infinite-n lumini/
m-ar fi aşteptat/ chiar pe mine…/ chemându-mă…
cuprins de o nerăbdare a/ cunoaşterii/ a ceea ce-ţi/ este
mai drag/ într-o lume…/ mi te aminteam/ de niciunde
adunându-te în propriul/ adânc…
şi toate astea/ ca să nu văd/ când va începe iarna…
aşa că te-am presimţit/ încă din depărtare/ aşa că
nu cu privirile/ mi te-am văzut/ ci despovărat/ am
aprins/ toate lămpile… suflet/ doar suflet…
cineva/ să-mi stăpânească/ miezul fiinţei…
şi astfel se inventează/ în somn câte un înger/ … cu
aproape savante/ misterii… cineva/ de peste
lume/ are nevoie de singurătăţile/ mele…
şi oriunde vei/ merge/ prin depărtatele/ hanuri
vei auzi/ doar inima mea
mă locuieşte marele zgomot/ pânditor…
din ploile/ de pe geamul murdar/ din oraşul/ care-mi
înregistrează/ fiecare cuvânt/ şi fiecare zveltă făptură
a oricărei/ şoapte/ mă strigă o veşnică/ împotrivire…
astfel/ limpezi sunt toate/ şi mai ales/ cortina…
ea cade mereu/ la timp… chiar dacă în scenă stă/ golul
chiar el/ imensul gol/ şi acel
dernier salut/… il arrache sa langue/ flame transpercée
par une étoile noir…
în preajma astfel întunecată/ a pleoapelor/
mărunta desăvârşire/ nu
mai înseamnă nimic…/ şi dintr-odată/ ne agăţăm
de vântoase…/ patria noastră e de furtună/ şi ploi/ cotropitoare
şi astfel înţelegi că/ nu mai ai loc…
nu te adăposteşte nici o curte interioară/ n-ai ziduri
pentru conturul gingaş/ al tăcerii
patria adevărată şi cerul sunt/ tot mai departe…
imaginea tuturor clipelor se/ pregăteşte/ cu trudă…
rien ne bouge/ ni l’être/ ni le non-être…