POEZIE: Gina Zaharia

N-am zis nimic și asta e greșeală 
Poemul de azi e ca o jelanie care umple văzduhul.
Nu mă ascund, un vuiet se aude în depărtări,
iar blândețea se joacă de-a neprevăzutul.
De câți arginți e nevoie pentru întunericul
de care se bucură trădătorul?
Poate o pală de vânt, 
o nedumerire și o prăpastie, poate o secundă amară...

Uneori îl zăresc și acum, e printre pământeni, alunecă
pe pojghița uimirii, 
liniștea se îneacă subit, tremurul e la modă, 
adulmecă nori și are scâncet neutru;
iertare pentru nepăsarea mea, Doamne, 
am știut că ești lumea întreagă, dar 
Te-am privit din ierburi și atât.

Trădarea sughiță și atinge cele două capete.
N-am zis nimic și asta e greșeală;
m-am născut cu tristețea de pe treptele 
fericirii!
De mică
am învățat că Tu ești bucuria, 
nădejdea și binecuvântarea neamurilor toate, 
așa că m-am înrolat în rândul
soldaților orbi.

Stângaci sunt și nu mă pricep să-Ți mulțumesc, Doamne
Sunt firul de praf pe care-l duce vântul de colo-colo,
hoinar am fost și casă n-am știut să-mi fac,
stângaci sunt și nu mă pricep să-Ți mulțumesc, Doamne,
cu răbdare, pentru răbdare.
Privit-am soarele cum își plimbă cerul,
m-am bucurat că brațele timpului mă țin 
trează și pot să culeg, 
din când în când, bucurii mărunte,
să le fac buchet și să le așez la icoană.

Îmi iau umbra și o duc la izvoare, 
o învăț să se spele cu apă curată, 
să nu se lase înșelată de veșminte aurii, 
deseori sunt străinul care pune amurgul la fereastră 
și privește păsările cerului.
O, Doamne, câtă libertate ne-ai dat și nu știu să împletesc,
cu ea, zările! 
Pe ogoare alerg și, înainte de treierat, 
flămânzesc.
Curajul meu s-a uscat în vreascuri, credința mea
e ca pietrele de scăpărat în lanul cu grâu, 
vânătorul a rămas pașnic, însă iepurii își poartă frica în salturi.

Merg pe poteci adânci și vorbesc cu pustnicii gândurilor. 
Toate cuvintele mele mint, de aceea nu mă feresc de zgârieturi.
Să-mi fie scâncet și crez. Din vâltoarea clipelor încep să răsar,
cât îmi dai vreme, Doamne,
să amestec mâlul de pe umeri cu cel din suflet. 
Rugăciune am zidit și la piciorul zidului am stat.
Învață-mă să întind brațele mele pe crucea iubirii, 
s-o port prin deșert și să îmblânzesc vulturii. 
Să nu rămână hrisovul meu șters, ci să-și sape literele în stânci. 
Ca o veșnică mărturie și mărturisire.

Câți dintre călătorii aceștia Te au cu ei, Doamne
câți dintre călătorii aceștia Te au cu ei, Doamne 
câți Te-au lăsat pe peron
și câți habar n-au că fără Tine
poate pleca orice tren
iar călătoria
e goală?
pentru trenul fără gară
nu se vând bilete niciodată 
și nici nu ai nevoie de dovezi
Tu le cunoști fără să întrebi
numai curajoșii 
zâmbesc în stații și știi bine de ce
aleargă sate și drumuri și gânduri 
câmpiile își cunosc rodul 
iarna locuiește peste tot 
indicat ar fi să nu aprinzi focul direct de la soare omule
incendiile de timp pârjolesc până la temelie

îmi fac gândurile buchet și Ți le dăruiesc,
Doamne, 
dacă e să le dai vântului
se vor întoarce pe dealuri
dacă se vor ofili îndată le voi afla sub picioarele mele
până atunci îmi arunc cugetul spre cer
și ascult bătălia
roților
mai ai de săvârșit niște cuvinte înțelepte
mi-ai zis 
mai ai de coborât niște scări 
tu trebuie să hrănești animalele sălbatice
și vei separa gândurile bune
de cele necugetate

Doamne, dar dincolo de toate acestea
pot să cutreier lumea
și să-i înțeleg rostul?

Credința noastră sacră despre viață
Să-ngenunchem, mereu, cu gândul aplecat!
Lut învelit în straie călătoare,
Știi mâine ce va fi? Te-ai întrebat?
Astăzi ești liber, ai deja cărare,

Ori ai uitat că vine după tine
Viscolul sacru!? Neam din neamul tău
N-a îndrăznit să-l facă de rușine,
Că toți purtăm chipul lui Dumnezeu! 

Suntem aici și parcă niciodată
N-am cunoscut tăcerea din povață,
Și-ncet ne trecem și-am făcut uitată
Credința noastră sacră despre viață.

Stai
Stai, omule, o clipă, doar atât!
Oprește-te din marșul tău. Oricât
Ai vrea să urci, mereu, mereu, 
Nu ești nimica fără Dumnezeu!

Ți-au spus părinții și bunicii, poate, 
Că Domnul stăpânește zi și noapte, 
Că orice-am vrea, trăim un fel de chin
Și nu vom reuși făr’ de-ajutor divin. 

Tu n-ai simțit o liniște măreață
Care părea c-ar fi o fortăreață
Între o lume simplă și suavă
Și alta care seamănă c-o navă

Ce în derivă-și duce astăzi veacul?
În ea stă și bogatul și săracul!
Așa că lasă goana spre niciunde,
Pentru că timpu-n moarte se ascunde!

Spre asfințit de vreme, trec carele grăbite
E vara doar o filă din valuri pribegite,
Ori semilună-ntoarsă pe trunchiul de copac?
Rămân urme de gânduri în stoluri rătăcite
Când se-ascunde crezul în ochiul meu sărac!?

Și dacă ceața vine și-ntunecă pământul,
Se naște o lumină în zarea nepătată.
Acolo-i adevărul care alintă vântul,
Iar căutarea sacră e setea-nveș­mântată.

Eu, trecătorul tainic, privesc azi într-o doară
Cum forfotește clipa în jocuri fericite,
Cum caii vieții noastre duc pietrele de moară
Spre asfințit de vreme, și carele-s grăbite…

Și nu-mi slăbi nădejdea, că fără tine, Doamne,
Sunt lup mâncat de fiare și fiu în pribegie,
Te rog, ascultă-mi ruga și dă-mi atâtea toamne,
Să-Ți pot sculpta iubirea pe-o filă-n veșnicie.