Poezii creştine

În amintirea bunicii mele care se chema Maria

Care avea patron la ziua ­Sfintei Marii

Te văd cu ochii minţii
Aşa precum erai,
Cu chipul blând ca sfinţii,
Cu farmecul în grai.

Cu-al vieţii sac în spate,
Cu umbletul domol,
Vădindu-ţi des în lacrimi
La inimă un gol.

Era dorinţă sfântă
Ce nu s-a împlinit,
De-aţi mântui valeatul
Ca maică la un schit.

Şi pricina cea mare,
Bunică, eu o ştiu:
Îs numai eu mişelul,
Acela care scriu.

Căci eu ţi-am fost povara
Pe umerii slăbiţi,
Fiind rămas în lume
De mic fără părinţi.
Purta-tu-m-ai în „cârcă”
Pe drumul spre ogor
Şi-ai privegheat alături
De micul tău „odor”.

Eu dragostea de mamă
La tine am aflat
Şi temerea de Domnul
Mereu m-ai învăţat.

Cu pace odihneşte
La cer bunica mea,
Acolo unde mintea
Adeseori zbura.

Plinitu-ţi-ai menirea,
Crescând pe cel mişel,
Deci darul pomenirii
Primeşte-l de la el!

Iar dacă afli milă
La bunul Dumnezeu
Să-L rogi a da iertare
Şi la „nepotul tău”!

Nepotul recunoscător,
smeritul Ieroschimonahul Ioan Iacob
22 iulie 1955
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ-Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaş ca mine...”)