Pogorârea Duhului Sfânt, taina împlinirii umanității în Biserică - Trupul lui Hristos
La Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli și peste toți cei care stăruiau în rugăciune s-au revărsat harul și puterea Duhului, împărtășindu-le, după măsura fiecăruia, viața dumnezeiască și făcându-i mădulare ale trupului lui Hristos cel înviat, înălțat în slava Tatălui și deplin pnevmatizat. Astfel, Biserica ia ființă ca revărsare în credincioși a vieții trupului lui Hristos, prin sălășluirea în ei a Duhului Sfânt, Care îi unește cu Hristos și întreolaltă, introducându-i în intimitatea comuniunii Sfintei Treimi.
În Sfânta Evanghelie după Ioan, Hristos le spune ucenicilor că Înălțarea Sa cu trupul la Cer este condiția venirii la ei a Duhului Sfânt (16, 7). Astfel, după ce Mângâietorul va fi trimis de Tatăl în numele Lui și, totodată, El Însuși ni-L va trimite de la Tatăl, Duhul urmează să mărturisească despre Hristos, făcând lucrătoare în noi cuvintele Lui (14, 26; 15, 26). Pogorându-Se de la Tatăl, Duhul Sfânt vine să împărtășească credincioșilor, după măsura capacității de primire a fiecăruia, viața trupului lui Hristos deplin pneumatizat prin Învierea, Înălţarea şi șederea Lui de-a dreapta Tatălui. Adunarea Apostolilor Bisericii primare în locul rugăciunii sobornicești stăruitoare (Fapte 2, 1) a prilejuit acel semn epifanic al pogorârii Duhului: „Din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapte 2, 2) - semn vădit al sacralizării spațiului eclesial, ca lăcaș primitor al sfințeniei dumnezeiești.
„Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3). Ni se arată prin aceasta că Duhul Sfânt și-a făcut în ei lăcaș (Ioan 14, 23), loc de sălășluire pe care oamenii, „avându-l dintru început, l-au pierdut”.
Limbile sunt chipul Fiului-Cuvântului, pecetluit și înnoit în chip unic și personal în fiecare credincios de către Duhul Sfânt, iar focul închipuie pe Duhul Care odihnește peste noi cu harul Său și Se sălășluiește ipostatic în noi, făcându-ne lăcașuri ale Sfintei Treimi și mădulare vii ale Trupului lui Hristos. Astfel, în viața eclesială, Sfântul Duh ne modelează iconic după chipul Fiului, zidindu-ne în Trupul Lui dumnezeiesc, și tot El ne înfățișează înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, ca înaintea Lui să ne aducem pe noi înșine în starea de jertfă duhovnicească, spre împărtășirea de roadele Învierii lui Hristos și sporirea la măsura de fii ai lui Dumnezeu după har.
O pogorâre dumnezeiască a avut loc și în Babilon (Fac. 11, 7), unde umanitatea căzută, care a pierdut legătura cu Dumnezeu, încearcă să se înalțe la cer cu propriile puteri. Atunci, desprins de Logosul divin, cuvântul își pierde consistența duhovnicească, iar omul scindat în sine rămâne fără înțelegerea iconomiei divine, înstrăinându-se și de aproapele, totul sfârșind într-o tragică incomunicabilitate ce duce la prăbușirea construcțiilor minții.
Prin pogorârea Sa în chip de limbi de foc, Duhul Sfânt îi purifică pe membrii Bisericii de cunoștința amestecată a binelui și a răului, restaurând cu harul Său conștiința, memoria și limbajul celor născuți din apă și din Duh (Ioan 3, 5), astfel încât aceștia să se poată întrepătrunde cu Dumnezeu și cu aproapele într-o mișcare de iubire, bucurie și dăruire reciprocă inițiată, susținută și împlinită în Trupul lui Hristos de către Duhul. Astfel, la Cincizecime „s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci la turnul Babel limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate” cu puterea Duhului Sfânt, în Biserica Fiului lui Dumnezeu întrupat, „sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare”.
Regăsim această comparație în limbajul bisericesc al slujbelor praznicului Cincizecimii: „Odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului, iar acum limbile au fost înţelepţite pentru slava cunoştinţei de Dumnezeu”. Căci „puterea dumnezeiescului Duh venind, glasul cel împărţit, de demult, al celor ce gândiseră rele împreună, l-a împreunat dumnezeieşte, într-o singură armonie, învăţând pe cei credincioşi cunoaşterea Treimii, în Care ne-am întărit”.
În rugăciunile și cântările praznicale amintim că Duhul Sfânt, sălășluindu-Se în Apostolii Domnului și în cei prezenți împreună cu ei, îi curățește de toată întinăciunea, îi mângâie în toate încercările și îi călăuzește la tot adevărul, făcându-i cunoscători ai tainelor dumnezeiești. „Duhul mântuirii (...) zidește inimi apostolești curate și în cei credincioși drept se înnoiește”. Venind în ajutor slăbiciunii noastre, „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26; Gal. 4, 6) și împărtășește sfințenia dumnezeiască celor în care rămâne.
Cel ce ne călăuzește la tot adevărul (Ioan 16, 13) este Duhul unității nedezbinate, revelate în lume de Hristos, al preschimbării vieții și al sfințeniei, al întregimii, al plenitudinii și al cuprinderii universale a umanității în iubirea Sfintei Treimi, Duhul bunei vestiri apostolice a tainei mântuirii în Hristos. Pogorându-se în lume pentru a locui în ea, Duhul Sfânt preface adunarea credincioșilor, plinind-o în Trupul lui Hristos întreg și desăvârșit, descoperindu-Se ca Izvorul atotputernic și inepuizabil al transfigurării și îndumnezeirii, Dătătorul de apă vie și de Viață veșnică. Cu adevărat, viața eclesială implică o participare la Cincizecime, „plinătatea și izvorul tuturor tainelor și lucrărilor sacramentale, unica și inepuizabila fântână a vieții duhovnicești și mistice a Bisericii”.
Duhul Sfânt nu încetează să reverse peste credincioși harul Său, unindu-i, luminându-i și făcându-i altare ale tainei Întrupării dumnezeiești. Cincizecimea e respirația neîntreruptă a Bisericii, prin care Duhul Sfânt continuă să prefacă pluralitatea limbilor în unitatea de iubire a Trupului lui Hristos. Ceea ce s-a arătat atunci sub chipul limbilor de foc rămâne prezent ca o revărsare neîntreruptă a harului, astfel încât în Biserică are loc o Cincizecime continuă.
Maica Domnului, prezentă în mijlocul Apostolilor (Fapte 1, 14), este icoana desăvârșită a Bisericii. Umplută de Duhul Sfânt și prefăcută în lăcaș viu al Cuvântului, Sfânta Fecioară trăise deja, la Buna Vestire, o Cincizecime personală anticipată. În reprezentările iconice ale praznicului, Maica Domnului se află în mijlocul Apostolilor, ca mărturie vie a faptului că pogorârea Duhului naște lăuntric pe Hristos în adâncul inimilor.