Pomenirea Patriarhului Teoctist și neuitarea Bisericii
Patriarhul de pioasă amintire și aleasă cinstire Teoctist este permanent pomenit, împreună cu ceilalți patriarhi ai României care s-au strămutat la veșnicele locașuri, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, în bisericile pământului românesc și până la marginile lumii unde se aude dulcele grai românesc. Patriarhul Teoctist a rămas în amintirea tuturor ca un ierarh și părinte duhovnicesc apropiat, un om al păcii și chip al blândeții.
Născut în pământul moldav, a purtat cu sine zestrea poporului evlavios, iubitor de țară și păstrător al tradițiilor. Adeseori vorbea despre tradițiile pe care le-a cunoscut într-o familie de țărani cu mulți copii, unde fiecare masă împrumuta ceva din cumințenia și evlavia slujbelor sfinte. Aproape întotdeauna amintea de atmosfera din satul lui, gândindu-se în primul rând la pururea pomeniții lui părinți, Dumitru și Marghioala, intrați și ei în pomelnicul Catedralei Patriarhale și al familiilor românești tradiționale.
În biografia ierarhilor lumii se întâlnesc puține cazuri când cineva a slujit 70 de ani la Sfântul Altar și aproape 80 de ani Biserica, pentru că a intrat în viața de mănăstire când avea doar 13 ani. S-a format în mănăstire pe lângă călugări renumiți și vorbea adeseori despre aceștia, fie de la Vorona, de la Neamț, de la Bistrița, dar și din alte locuri pe unde Dumnezeu i-a purtat pașii. A păstorit aproape în toate zonele geografice ale țării, a călătorit în toată lumea, a făcut parte ori a condus numeroase delegații ale Bisericii Ortodoxe Române. De slujirea oamenilor s-a bucurat și pe mulți i-a pomenit cu drag.
A trecut prin mari încercări. A păstorit într-o perioadă de îngrădiri, atunci când Biserica a fost umilită împreună cu poporul dreptmăritor din România. A luptat și a mărturisit cu mult curaj, luând hotărâri împotriva regimului. În toate eparhiile în care a păstorit a sfidat pur și simplu Decretul 410 și a promovat foarte mulți tineri în viața de mănăstire, a aprobat călugării și hirotonii. Apoi a mai păstorit 17 ani într-o vreme de mai multă libertate, dar cu alte privațiuni și greutăți. Avea încă multe proiecte, unele dintre ele din păcate nefinalizate, cum a fost Catedrala Mântuirii Neamului, această construcție pe care a dorit s-o înceapă, dar nu i s-a îngăduit. Numai Dumnezeu știe cât era de mâhnit, umilit chiar, de atitudinea anumitor persoane, de agresivitatea celor care n-au iubit destul de mult Biserica. A cunoscut la finalul vieții și numeroase realizări, binecuvântând și sfințind multe biserici noi, la care spunea: „Este bucuria mea de a vedea o biserică nouă, pentru că eu a trebuit să văd cum bisericile erau dărâmate, fără să pot face ceva”.
Atunci când a sfințit biserica din Victoria, din apropierea mormintelor părinților săi, în dulcele ținut natal, a spus: „Este cea mai frumoasă zi din viața mea! Aș vrea într-o zi să mă odihnesc la umbra acestei biserici”. De asemenea, în vremea arhipăstoririi sale s-au sfințit catedrale eparhiale, mănăstiri, biserici în marile orașe ale țării. Au fost canonizați sfinți, au avut loc vizite importante ale patriarhilor din tot cuprinsul ortodox. Pe lângă tristețile unui ierarh, pe care numai ei le știu, și într-o mică măsură cei care se află în preajma lor, în acele vremuri s-au împlinit multe bucurii pentru Biserica neamului românesc.
Odată mi-a spus: „Viața mea a cunoscut de multe ori dureri, tristeți, încercări, ca și cele de pe Golgota, dar și bucurii taborice”. Am avut bucuria de a sluji cu Preafericirea Sa de multe ori. Prima dată am slujit la Mănăstirea Neamț, și apoi, însoțindu-l într-un pelerinaj de mai multe zile în satul lui natal, la Suceava și la Vorona, pe când era Locțiitor de Mitropolit al Moldovei. Am rămas profund mișcat sufletește. Slujea cu foarte multă atenție, era dăruit. Când am poposit odată la București, mi-a vorbit despre Episcopul Atanasie Dincă, de la care a învățat slujirea în vremea când era ierodiacon la Catedrala Patriarhală. A prețuit evlavia pentru slujbe a călugărilor moldoveni care slujeau cu foarte multă grijă Sfânta Liturghie. Nu se așeza în timpul slujbei, nu vorbea niciodată, era foarte atent, însușiri proprii oamenilor duhovnicești. Mi-a mai spus altă dată Patriarhul Teoctist: „Liturghia a fost cea mai mare bucurie din viața mea!” Cred că Liturghia a fost marea iubire a Patriarhului Teoctist.
Era un foarte bun predicator, popular, apropiat de inimile credincioșilor. Când ieșea din biserică de la slujbă, când era prezent la un eveniment, prin câteva cuvinte, găsea o cale de comunicare cu toți credincioșii, care îl întâmpinau cu mare bucurie. Este încă prezent în memoria multor credincioși, a slujitorilor Bisericii și mai ales a celor pentru care s-a rugat, peste care și-a pus mâinile, a celor pe care i-a promovat și i-a îndrăgit. A rămas în memoria colectivă.
În vremea slujirii mele la Catedrala Patriarhală am fost martor de multe ori când diferite persoane întrebau unde este mormântul Patriarhului Teoctist. Oameni și slujitori ai Bisericii se reculegeau în locul în care așteaptă ziua cea mare a Învierii.
Toți, clerici și credincioși, suntem datori să purtăm în gând și să pomenim cu drag pe patriarhii sau ierarhii care au vestit cuvântul Evangheliei, ne-au deschis drumuri și ne-au făcut bine. Fiecare preot are datoria de a pomeni la proscomidie ierarhul care l-a hirotonit. Dacă este în viață, este pomenit la cei vii, dacă nu, la cei adormiți.
Patriarhul Teoctist și ceilalți patriarhi care se odihnesc în Catedrala Patriarhală sunt pomeniți zilnic la proscomidie, dar și la Sfânta Liturghie, la Vohodul Mare, iar mormintele lor sunt îngrijite cu mare atenție și împodobite cu flori.
De asemenea, lângă mormintele patriarhilor se află o candelă nestinsă care simbolizează, de fapt, dragostea și neuitarea tuturor fiilor Bisericii. Toți patriarhii sunt pomeniți de foarte mulți clerici, monahi și credincioși. Ei apar în pomelnicele săpate în marmură la proscomidiarul multor catedrale, mănăstiri și biserici, dar se află și în inimile ieromonahilor, ale preoților și credincioșilor de pretutindeni.