Portretul păstorului de suflete în Epistola I către Timotei
Calităţile păstorilor de suflete au fost subliniate în multe dintre scrierile patristice şi scripturistice, dar maxima sintetizare a acestora este cuprinsă într-unul dintre cele mai scurte texte din Sfânta Scriptură, şi anume prima Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. Prospeţimea, vigoarea şi luciditatea cu care Apostolul neamurilor îi prezintă poate celui mai apreciat ucenic al său coordonatele misiunii pastorale au rămas netrecătoare în decursul veacurilor.
Pentru un păstor de suflete, dreapta credinţă reprezintă busola în viaţa cotidiană, pentru că aceasta poate rămâne singurul lucru neschimbabil într-o lume aflată într-o transformare continuă. De aceea, unul dintre sfaturile-cheie ale Sfântului Apostol Pavel sună astfel: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină. Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi“ (I Timotei 4, 7-11). Atunci când face o diferenţiere între „dreapta credinţă“ şi „deprinderea trupească“, Sfântul Apostol Pavel nu afirmă, aşa cum s-a interpretat uneori greşit, că este suficient să avem „credinţă“ şi să nu ne ostenim deloc cu lucrarea faptelor bune. „Deprinderea trupească“ la care se face referire aici este, cu siguranţă, luarea-aminte la „duhurile cele înşelătoare şi la învăţătura demonilor“ (I Timotei 4, 1), adică la înţelepciunea lumească, decăzută şi orientată către egoismul trupesc. Desigur, nu se poate spune că Sfântul Apostol Pavel nu înfierează aici şi gândirea naivă a unora cum că asceza reprezintă un scop în sine, nu un mijloc de pregătire pentru primirea darurilor şi binecuvântărilor pe care Dumnezeu le revarsă neîncetat asupra noastră. Atunci când posteşti ca să te lauzi, când te rogi ca să fii văzut sau când oferi milostenie cu o înfăţişare mândră şi dispreţuitoare, care răneşte mai mult persoana săracă decât o pot mângâia banii pe care îi dai, oare actele ascetice respective sunt bine-primite în faţa lui Dumnezeu? În mod sigur, nu. De aceea, păstorul de suflete trebuie să ia aminte la cuvintele Sfintei Scripturi, la scrierile patristice şi, nu în ultimul rând, la acele scrieri din perioada actuală, care se pot dovedi folositoare sufleteşte, să se hrănească spiritual din acestea şi să le recomande apoi şi propriilor credincioşi. Astfel, dreapta credinţă nu va părăsi niciodată sufletul său şi, mai presus de toate, el va putea reprezenta un model pentru cei care doresc să progreseze duhovniceşte. Însă atunci când păstorul de suflete nu face nimic altceva decât să-şi păstreze o „imagine“ bună în faţa credincioşilor, fără a urma deloc preceptele enunţate la predică, pareneze sau catehezele susţinute, când el se apleacă spre superstiţii şi „dezlegări“ peste „dezlegări“ în loc să îi spovedească aşa cum se cuvine şi să îi hrănească în mod continuu cu Sfintele Taine, fără îndoială, el nu are nimic altceva decât „deprinderea trupească“ amintită mai sus, nicidecum „dreapta credinţă“.
Păstorul de suflete, model al credincioşilor
Dacă un credincios simplu are nevoie sufleteşte să îşi „ascundă“ virtuţile pentru a nu fi lăudat de ceilalţi, un păstor de suflete nu dispune de această variantă decât într-un mod limitat. Fie că vrea sau nu, el este privit drept un model de ceilalţi şi, prin urmare, o parte din acţiunile sale benefice au nevoie de o oarecare dispunere publică. Printre acestea regăsim cuvântările rostite cu diverse ocazii, acţiunile caritabile din parohie sau crearea unor grupuri de dialog catehetic pentru receptarea mai amplă a învăţăturilor de credinţă creştine. Aşa cum observă şi Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia“ (I Timotei 4, 12). Regăsim aici şase termeni-cheie, şi anume: „cuvânt“, „purtare“, „dragoste“, „duh“, „credinţă“, „curăţie“.
Nu vom mai face referire la „credinţă“ pentru că am vorbit anterior de aceasta, dar vom încerca, pe scurt, să amintim cum poate păstorul de suflete să fie un model din celelalte cinci puncte de vedere. Astfel, cuvântul reprezintă prima interacţiune pe care un păstor de suflete o poate avea cu propriii credincioşi. Predica, parenezele, cuvântările ocazionale sunt tot atâtea momente în care credincioşii pot să observe cultura duhovnicească a propriului păstor spiritual, dar, totodată, şi cât de multă armonie există între acestea şi viaţa sa. Cuvinte frumoase putem spune toţi, cu punerea lor în practică avem probleme. Deci, chiar dacă preotul nu este foarte iscusit în cuvânt, el trebuie să dovedească şi prin fapte că nu vorbeşte la întâmplare. În al doilea rând, purtarea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel nu se referă exclusiv la slujbele liturgice. Din contră, ea îmbrăţişează toată existenţa preotului. În definitiv, consecvenţa comportamentului nu îi este dictată păstorului de suflete de politeţea relaţiilor interumane, ci de credinţa pe care o are în Hristos. În al treilea rând, păstorul de suflete trebuie să fie un model al virtuţii dragostei, pentru că porunca iubirii le însumează pe toate celelalte. Această dragoste nu trebuie confundată cu o dulcegărie sentimentală în care abuzăm de îmbrăţişări, lacrimi şi tot felul de artificii lipsite de naturaleţe doar pentru a-i impresiona pe ceilalţi. Când iubim o altă persoană, ne simţim responsabili pentru ea şi acest fapt ne face ca, în anumite situaţii, să fim capabili să o „mustrăm“ dacă lucrul acesta este necesar. Iubirea moale şi naivă care se propagă tot mai mult în scrieri şi filme nu are nimic de-a face cu esenţa puternică a iubirii creştine capabile să se jertfească, pentru că este înrădăcinată în Însuşi Hristos, Cel ce S-a jertfit pe Cruce din iubire pentru noi. Duhul de care vorbeşte aici Sfântul Apostol Pavel se referă la sufletul păstorului spiritual, care trebuie să fie curat de gânduri necuviincioase sau de imagini nepotrivite, astfel încât să reflecte şi interior purtarea consecventă pe care acesta ar trebui să o aibă şi în afară. Am ajuns, astfel, şi la ultimul aspect în care păstorul de suflete trebuie să reprezinte un model, şi anume „curăţia“. Aceasta nu se referă la curăţia trupească, pe care fiecare om virtuos sau păcătos o poate obţine cu o simplă baie, ci la cea sufletească, iar aceasta este un dar pe care îl primim de la Dumnezeu când stăruim în smerenie, în răbdare şi în împlinirea poruncilor Sale, dintre care, aşa cum observam anterior, cea mai mare este cea a iubirii. În materialul următor vom discuta în continuare calităţile păstorului de suflete şi vom ajunge la câteva concluzii în ceea ce priveşte tematica pastorală exprimată în prima Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel.