Porunca de a fi creativi

În seria calităților pe care le presupune chipul lui Dumnezeu în om, un loc aparte în cercetarea noastră îl ocupă creativitatea. Textul de la Facerea 1, 26-27 afirmă că omul este creat „după chipul și ase­mănarea” lui Dumnezeu, dar nu detaliază conți­nutul acestui chip (rămâne mai mult o sarcină teologică). Un episod narativ ulterior oferă însă o ilustrare concretă a ceea ce înseamnă această ase­mă­nare în plan acțional: episodul numirii animalelor (Facerea 2, 19-20).

Textul relatează că Dumnezeu a adus toate vietățile la Adam „să vadă cum le va numi, iar cum le va numi omul pe fiecare dintre ele, acesta să-i fie numele”. Dumnezeu creează; omul numește. Altfel spus, în procesul de creație, Dumnezeu lasă un loc gol, un spațiu de manifestare a creativității umane. Aș îndrăzni să spun că, într-un anume sens, Dumnezeu lasă lumea „neterminată” pentru ca omul să aibă propriul câmp de manifestare. Lumea este „neterminată” nu în sensul că ar fi lipsită de perfecțiune, ci că este deschisă spre împlinire cu contribuția omului, chemat să lucreze liber, con­știent și responsabil la descoperirea și articularea sensurilor ei.

Episodul numirii animalelor exprimă structura relației dintre Creator și creatură în planul cunoașterii și configurării lumii. Ca să poți numi, trebuie să cunoști, pentru că numele prinde ceva din realitatea profundă a ceea ce desemnează. Atunci când Dumnezeu îl invită pe om să numească animalele, El îl invită să participe activ la configurarea lumii prin cunoaștere și expresie. Omul nu este un simplu spectator al cre­ației, ci un colaborator în actul de a-i da formă inteligibilă ­și arti­culată. Această colaborare nu contestă suveranitatea divină - ­căci tot Dumnezeu este Cel Care ­creează -, ci exprimă demnitatea distinctă a omului în cadrul creației.

Există însă un detaliu important, care poate fi cu ușurință trecut cu vederea: porunca manifestării creativității. Exercitarea creativi­tății, așadar, are un statut cu totul aparte în peisajul calităților umane care decurg din chipul lui Dumnezeu. Poruncind omului să dea nume animalelor, Domnul cere tocmai manifestarea creativității.

Căderea în păcat nu a distrus chipul lui Dumnezeu din om, dar l-a întunecat și l-a deformat. Conform antropologiei patristice ortodoxe, căderea a produs o dezorientare a puterilor sufletești: min­tea, voința și afectivitatea, orientate inițial spre Dumnezeu, s-au reorientat spre ele însele și spre lucrurile create, căutând în ele plenitudinea pe care o pot primi numai din Dumnezeu.

În planul creativității, această dezorientare produce o bifurcație tragică. Capacitatea de a percepe rațiunile creației, care constituia, în starea paradisiacă, funcția centrală a raționalității umane, devine acum fragmentară, parția­lă, distorsionată de patimi. Omul continuă să creeze, dar creează adesea din adâncul propriei frag­mentări, exprimând nu plenitudinea sensului, ci ruptura, angoasa, nostalgia sau confuzia. Contemplația se scurtcircuitează, iar expresiile artistice devin autoreferențiale. Și totuși, vocația creativă nu dispare. Chipul lui Dumnezeu din om poate fi întunecat, dar nu anihilat - aceasta este convingerea fermă a tradiției patristice ortodoxe. Porunca crea­tivității rămâne în vigoare și după cădere. Din această perspec­tivă, arta postlapsară devine ambivalentă: ea nu mai exprimă doar armonia și plenitudinea paradisi­acă, ci și dorul după acestea. Ea articulează tensiunea dramatică dintre vocația omului și condiția sa actuală, dintre setea de absolut și limitele finitudinii și păcatului. Această tensiune poate fi ea însăși revelatoare, punând în lumină atât rana umanității, cât și vindecarea adusă de Hristos. Această artă poate fi, în felul ei, o pregătire pentru Evanghelie.