Postul Mare, vremea pocăinţei şi calea virtuţilor
Mâine vom porni război, unul nevăzut, în care combatanţii vom fi noi, iar inamicii, patimile, păcatele de tot felul, gândurile, tentaţiile pătimaşe, orgoliul şi egoismul ce ne stăpânesc. Frontul se va numi post, iar triumful sperăm să ne aparţină, întruchipat în învierea noastră duhovnicească. Aşadar, vom intra în Postul Mare. Ca în fiecare an, Sfânta Biserică ne-a pregătit pentru a conştientiza că nu putem declanşa ofensiva împotriva scăderilor fiinţei noastre în orice mod. După cum ostaşii sunt instruiţi înainte de a fi trimişi în teatrul de luptă, aşa şi noi, în cele trei săptămâni de când a început Triodul, ne-am luminat duhovniceşte, în vederea întrarmării cu virtuţi capitale ce ne vor servi ca arme imbatabile în confruntarea ce ne stă în faţă. În Duminica Vameşului şi a Fariseului am primit ca platoşă nebiruită rugăciunea stăruitoare, smerită. Ca vameşul să ne recunoaştem micimea, strigând către Cerescul Părinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Rugăciunea nu trebuie s-o transformăm într-o etalare obsesivă a virtuţilor ori a faptelor noastre bune, chiar de ar fi multe, căci niciodată nu am putea spune că ne-am rugat suficient, ne-am pocăit destul, ne-am plâns greşelile din cale-afară. Duminica Fiului risipitor ne pune la îndemână o a doua armă duhovnicească prin care să secerăm din rădăcină neghinele din sufletul nostru. Emoţionanta poveste a fiului nechibzuit ne-a înţelepţit asupra unicei modalităţi de însănătoşire din boala pricinuită de păcat: pocăinţa. Ortodoxia nu cunoaşte o altă posibilitate de vindecare a rănilor săpate adânc în noi în timpul rătăcirilor pe înghimpoasele cărări ale păcatului. Doar prin pocăinţă, prin mărturisirea sinceră la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre leacul ce oferă nemurire, Sfânta Împărtăşanie. Duminica trecută, numită a Înfricoşatei Judecăţi, ne-a arătat Hristos încă o stratagemă ca să izbândim în bătălia către care purcedem. Milostenia constituie calea lesnicioasă de a deveni, după cum afirma dumnezeiescul părinte Hrisostom, asemenea cu Apostolii. Am reţinut că a face bine, pentru creştinul adevărat, nu este o chestiune de bonton, ci aduce nădejdea răsplătirii din partea Mântuitorului, la a doua Sa venire. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne lămureşte în acest sens: „Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Aşteptarea răsplăţii întăreşte sufletul spre fapta bună“. În duminica de dinaintea debutului Sfântului şi Marelui Post, a izgonirii lui Adam din rai, numită „a iertării“, Domnul ne reaminteşte câteva sfaturi de căpătâi: să devenim milostivi, să ne rugăm, iar gândul la bucuria răsplătirii să ne dea curaj şi putere. Să reţinem din Evanghelia zilei încă un lucru: să iertăm tot ce avem împotriva fratelui, căci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea nădăjdui la iertarea Părintelui Ceresc (Matei 6, 14-15).
Odată cu trecerea acestei zile, se sfârşeşte perioada de „instrucţie“ duhovnicească. Întrarmaţi şi întăriţi sufleteşte, cu ochii aţintiţi către biruinţa finală, de mâine vom porni război împotriva păcatelor, a tot ce ne desparte de iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.
Deşi societatea contemporană, tributară mentalităţii consumiste, se căzneşte să transforme orice perioadă liturgică din an, atât de importantă în evoluţia noastră spirituală, într-un „produs“, să nu uităm esenţialul: noi nu postim ca să ne detoxifiem. Postul ortodox nu trebuie gândit ca o ecologie corporală sau body-ecology. Că postirea are şi astfel de urmări este o dovadă că tradiţia ortodoxă statornicită de Sfinţii Părinţi ne conduce către o vieţuire echilibrată aici, învăţându-ne să ne pregătim pentru Veşnicie. Noi urmărim prin post neutralizarea patimilor: a egoismului, invidiei, răutăţii, calomniei ori a altor răutăţi ce ne cătrănesc fiinţa, aruncând-o într-o tenebroasă existenţă. Credinciosul nu doreşte, prin ajunare, reglarea greutăţii corporale, nici însuşirea unei deprinderi mondene, ci înnoirea sa duhovnicească, dezrobirea din temniţa cea înfricoşătoare a pornirilor şi gândurilor întunecoase. Postul diferă de o simplă dietă, devenind un act de cult, căci împuţinăm hrana biologică şi o sporim pe cea duhovnicească. El ne împrospătează trăirea, simţirea, ne sfinţeşte existenţa, ne sporeşte luciditatea în gestionarea relaţiei cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul înconjurător ca spaţiu dat nouă în stăpânire de Domnul, ca să-l transformăm într-un laborator duhovnicesc, lucrând cu meticulozitate, respect şi năzuinţă la mântuirea noastră.
Debutul postului ne propune, aşadar, apelul Bisericii la nevoinţă şi mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea fiinţei umane căzute în păcat şi redobândirea „frumuseţii celei dintâi“. Parcurgând cele şapte săptămâni ce vor urma, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, învăţând să iertăm, să fim milostivi, dar învăţând şi ce înseamnă pocăinţa şi smerenia. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la luptă duhovnicească, la mai multă rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, la pelerinaje religioase, la cercetarea mai deasă a duhovnicilor şi părinţilor îmbunătăţiţi spre tămăduirea de tot ce ne subjugă şi ne robeşte inima, îndepărtându-ne de Dumnezeu şi de scopul ultim al vieţuirii noastre pământene, mântuirea. Gândind la toate acestea, să postim cu bucurie duhovnicească, nu cu întristare, căci postul nu ne slăbeşte, nici nu ne îmbolnăveşte, ci dimpotrivă, ne însănătoşeşte, ne întremează, apropiindu-ne de Hristos, Mântuitorul nostru, şi de slăvită Învierea Lui.