Postul şi dragostea pentru aproapele
Între personalităţile Patericului egiptean se găsesc, alături de ţărani simpli, şi episcopi, care au pus temeiul vieţii lor duhovniceşti în deşert, unde au practicat asceza şi rugăciunea. Între ei se găseşte şi Epifanie al Salaminei. Născut în Palestina, în anul 315, a petrecut o perioadă în pustie, după care a pus bazele unei mănăstiri în apropiere de oraşul său natal. În 367 este hirotonit Episcop al Salaminei, în Cipru. A rămas în istorie prin tratatele sale de teologie, dar şi prin prisma relaţiilor sale conflictuale avute cu Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva căruia s-a aliat cu Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Biserica a realizat o împăcare postumă între episcopul din Cipru şi Patriarhul Constantinopolului. Epifanie a fost un vehement luptător împotriva ereziilor, mai cu seamă a origenismului. A murit în anul 403, iar Biserica îl pomeneşte în 12 mai.
În grupajul de 17 apoftegme care îi sunt dedicate în Pateric, Sfântului Epifanie îi sunt reliefate trei calităţi principale: este dur luptător împotriva păgânilor, bun biblist şi mare ascet. În apoftegma a 4-a este prezentată întâlnirea episcopului din Cipru cu avva Ilarion. Întâlnirea este semnificativă şi din perspectiva faptului că Epifanie a fost ucenicul lui Ilarion în pustie. La masă cei doi primesc o pasăre. Bătrânul ascet refuză să mănânce pentru că „de când am îmbrăcat schima călugărească n-am mâncat animal jertfit“. Epifanie răspunde: „Eu, de când am îmbrăcat schima călugărească, nu am lăsat pe nimeni să se culce supărat pe mine şi nici nu m-am culcat supărat pe cineva“. Cel care concluzionează este avva Ilarion: „Iartă-mă, felul tău de viaţă îl întrece pe al meu“.
Gândul de a nu te culca supărat şi de a nu lăsa pe cineva să se culce supărat pe tine îl găsim şi la avva Agathon, dar de această dată este pus în context pentru a se vedea limpede care este locul unei asemenea practici în ierarhia valorilor creştine. Schimbul de replici dintre cei doi Părinţi duhovniceşti ne arată cum trăiau şi cum se raportau la adevăr asceţii pustiei.
Avva Ilarion are un anumit ascendent asupra Episcopului Epifanie, care fusese ucenicul lui şi pe care îl rostuise duhovniceşte. Bătrânul, indiferent că se găsea în pustie sau în afara ei, rămânea cât se poate de fidel principiilor sale de vieţuire monahală: îşi respecta asceza severă. În reîntâlnirea cu Sfântul Epifanie, se întâlneşte de fapt cu un alt mod de viaţă şi cu o altă ierarhie a valorilor. Este pusă faţă în faţă nevoinţa trupească cu cea duhovnicească. Se întâlneşte efortul fizic cu cel duhovnicesc. Postul simplu, fără alte implicaţii, este aşezat lângă atenţia faţă de aproapele, faţă de nevoile, grijile şi sensibilităţile lui.
Din nou smerenia este cea care guvernează relaţiile, dragostea faţă de adevăr are întâietate, iar bătrânul avva Ilarion ştie cât de importantă este pacea, dobândirea şi păstrarea ei în viaţa duhovnicească. De aceea recunoaşte că felul în care trăieşte Sfântul Epifanie este superior şi chiar mai dificil. Doar cine practică o asemenea nevoinţă ştie cât de mult trebuie să îţi tai voia, să te smereşti şi să rabzi pentru ca în final dragostea să fie triumfătoare.
Superioritatea ascezei spirituale asupra celei duhovniceşti, a efortului de a menţine pacea şi dragostea faţă de post pur şi simplu nu anulează nicidecum postul, ci doar îl nuanţează şi îi mai ia din rigiditate. Concluzia este cât se poate de simplă: dragostea, pacea, discernământul sunt virtuţi esenţiale ale creştinismului şi se pot găsi la orice pas în mărturiile lăsate de Părinţii Bisericii. (Paul Siladi)