Poveri în viaţă

Dacă ar fi să facem o radiografie a sufletelor noastre, cum am surprinde dragostea noastră faţă de ceilalţi? Am vedea că iubim doar pe foarte puţini, dar şi pe aceia nu suntem în stare să-i iubim necondiţionat, fără preget. Ne certăm, ne răcim, suntem indiferenţi, întoarcem spatele… Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Purtaţi-vă poverile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“. Poveri nu înseamnă doar necazuri, ci toată greutatea altei persoane, a altui om. A purta un oarecare timp povara unei dureri străine, a unei boli nu prea îndelungate, a unei certe mărunte - asta o putem face cu toţii; cât de cumplit este însă să vezi că durerea omului nu mai are capăt, boala nu se mai termină, sărăcia nu se mai încheie. După o scurtă perioadă în care îl compătimim pe acest om, îl ajutăm, îi acordăm atenţie, începem să ne răcim: oare nu mai au capăt boala, sărăcia, durerea lui? E timpul să se însănătoşească! E timpul să se ridice! Oare chiar toată viaţa îl vom purta în cârcă? Nu aşa se poartă Dumnezeu cu noi… Cât durează viaţa noastră, mai scurtă sau mai lungă, El ne aşteaptă, El ne rabdă. El nădăjduieşte, şi mereu, tot timpul, se străduieşte să ne ajute… (Augustin Păunoiu, preluare şi adaptare din vol. Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Cathisma, 2007)