Povestea despre credință și viață a unei basarabence

Cine ar fi crezut că la cei 89 de ani conștiința îi va rămâne trează, mintea lucidă și sufletul încărcat de amintiri? Amintiri frumoase pentru familia pe care a iubit-o și pentru care a muncit din greu zi și noapte, dar și triste pentru două suflete, doi copii care nu au putut să vadă lumina zilei, nu pentru că ea ca mamă nu și-a dorit aceasta, ci pentru că „așa au fost timpurile” și „nu am luptat destul pentru a-i salva”. Mai jos veți citi povestea adevărată a unei femei simple, dar în același timp deosebite, o eroină și un exemplu demn de urmat pentru toți cei care au înțeles-o cu adevărat.

Am numit-o eroină pe bunica mea, Vera Spînu, pentru că a dat viață la ­nouă copii, cinci băieți și patru fete. Cine spune că sunt prea mulți? Ah da, citisem undeva, într-o carte, că unul dintre motivele pentru care se ­recurge la avort e acela de a nu avea prea mulți copii. Dar este undeva o lege scrisă câți copii trebuie să aducă pe lume o femeie?

Ca să nu pierd firul povestirii, bunica mea a avut de fapt 11 copii, doar că doi dintre ei nu au supraviețuit. Nu, nu a făcut chiuretaj, au fost două avorturi spontane. „Pierderi”, așa le spunea ea, și asta nu că ar suna mai plăcut urechilor. Cum este să pierzi pe cineva drag și să te macine dorul o viață întreagă de el? Oare nu doare la fel? Iată mărturia bătrânei: „... Munceam mult ca să-mi cresc toți copiii, timpurile erau grele, nu ca acuma, bunelul, plecat în armată, venea numai când îl lăsau aceia, și eu făceam totul de una singură, că nu prea era cine să mă ajute și cred că de la ridicat am pierdut. Am pierdut două sarcini, nu am vrut... Nu aveai timp să dormi, trebuia să muncești, dar așa era pe atunci, de cum se crăpa de ziuă trebuia să fiu pe deal la înșirat tutun, trebuia să fac norma, chiar și peste normă, că eram mulți în casă, multe guri la masă! Și apoi, eram foarte tineri când m-am luat cu bunelul. Părinții nu au avut ce să ne dea pentru că era sărăcie, era război, foamete, dar noi ne-am făcut împreună de toate. Greu ne-a fost, dar am avut răbdare și credință. Nu te lasă Dumnezeu! Pe toate le-am tras și multe am văzut, stricau bisericile, nu ne dădeau voie să ținem icoane în casă, dar eu am pus icoana în ungher și am acoperit-o cu lut apoi am dat-o cu var, să nu se vadă. Și cum făceai, bunico, te rugai la un perete? Mă rugam Mântuitorului, acolo țineam ascunsă icoana, i-am învățat și pe copii să se roage, fiindcă ce văd bun cei mici la părinți, aceea trebuie să învețe și să facă...”

Pentru copii trăia, aceştia erau toată averea ei

Deci, nu s-a lepădat de Hristos, tot mai mult și-a pus nădejdea în El. Nu se plângea de copii că erau mulți niciodată! Dimpotrivă, era o bucurie pentru ea să-i vadă grămăjoară. Pentru copii trăia, aceş­tia erau toată averea ei. Dar uite că cei doi prunci pe care nu a reușit să-i aducă pe lume au marcat-o tot restul vieții, o durea sufletul, și o vedeai tristă și îngândurată, „eu nu am vrut, nu am făcut într-adins, of, toată nădejdea la Domnul, dacă o vrea să mă ierte pentru ei”. La 89 de ani să mai porți povara asta pe suflet, cine ar fi crezut? După ce ai crescut alți nouă copii!

E o realitate că efectul emo­țional al avortului este mult mai puternic în cazul femeilor cu convingeri religioase. De aceasta mi-am dat seama eu ascultându-i povestea tristă.

De ce a marcat-o toată viața pierderea celor doi copii? Pentru că era o femeie cu credință în suflet și frică de Dumnezeu, nu știa multă carte, urmase doar două clase, dar știa pe de rost cele 10 porunci, pe toate le ținea, dar mai ales pe aceasta: „Să nu ucizi!”

Când povestea cuiva necazul ei, auzea adesea spunându-i-se: „Lasă că ai nouă, nu îți ajung?” Atunci bunica le răspundea hotărâtă: „Unde mănâncă nouă, mănâncă și alți doi. În Carte așa e scris: «creșteți și vă înmulțiți», cât îți dă Dumnezeu, atâția să ai, de ce să-i ucizi? Care aveau copii puțini, câte trei, patru, se rușinau. Eu am căutat să îi pun pe toți în rând cu lumea. E drept, copiii îți aduc și mâhniri, uneori adânci, nu doar bucurii, dar ce să faci, unde ați văzut voi babă frumoasă și copil cuminte? Acuma ce se aude în lume mă îngrozesc, îndemnuri inimaginabile cândva: «nu-l face (nu naște) dacă nu-ți trebuie!», pe vremea mea, așa prostii nu se auzeau, pe vremea mea nu era așa ceva. Poate făcea lumea într-ascuns (avort), dar eu nu am auzit, era frică de Dumnezeu!”

Trăiește pentru tine! Sloganul falimentar al secolului nostru

Cuvântul „avort” a însemnat pentru ea „împotriva lui Dumnezeu”! Bunica a prins foametea, războiul, a simțit și a trăit pe propria piele ce înseamnă cu adevărat să nu ai. Dar cu fiecare copil adus pe lume viața i se făcea mai ușoară. Până și ea spunea: „Eu nu știu cum, dar pe sărăcia aceea noi am putut să le facem nuntă la toți copiii, să le construiesc case la toți nouă și să le dăm și zestre”. A fost mâna lui Dumnezeu, bunica nu aduna (bani), că nu avea ce să adune. Mergea la târg și făcea schimb, o bucată de țol țesut de ea pe un pumn de tărâțe. „Veneam acasă, o înmuiam cu apă, spălam coji de cartofi, făceam un aluat și coceam turte pe vatră.” Poate o veți judeca că i-a fost prea mare jertfa, că nu a trăit pentru ea? Așa ar zice femeile moderne din vremea noastră. Dar nu au dreptate. Deloc. Viața bunicii mele era familia ei. Nu erau o povară pentru ea copiii, erau bucuria ei, sufletul ei. Cei nouă copii au bucurat-o la rândul lor cu 22 de nepoți. Bunica a plecat la Domnul acum un an, a plecat să Îi ceară iertare Lui, și copiilor pentru care nu a făcut destule ca să vadă și ei lumina zilei. Bunica mea eroină a lăsat totul în mâinile lui Dumnezeu și a trăit în legea Lui.