Povestea iei cusute cu trei fire de aur: credinţă, lumină şi speranţă

E zi de sâmbătă, la timpul culesului din vii, iar bătrânii satului ieşean Moşna deapănă amintiri şi își împletesc paşii la joc, aducând în prezent spiritul şezătorilor de odinioară. Așa a arătat „Întâlnirea şezătorilor”, una din acțiunile organizate la centrul de zi pentru vârstnici din localitate, care a adunat laolaltă bunicuţe specialiste în „rostul iţelor” și femei din mai multe regiuni etnografice ale ţării, venite cu încântătoare costume populare specifice locului de baştină.

Centrul de zi pentru persoane vârstnice din comuna Moşna (judeţul Iaşi) a găzduit la mijloc de septembrie o şezătoare care i-a reunit nu doar pe bătrânii satului moldav, neobosiţi în snoave şi poveţe, ci şi copii din sat, un ansamblu folcloric, etnografi și un grup de „ambasadoare” ale costumului tradiţional, venite din mai multe judeţe ale ţării: Iaşi, Teleorman, Buzău, Sibiu, Braşov, Prahova, Vaslui, Constanţa, Covasna, Harghita şi de peste Prut, din Basarabia. Organizatoare au fost două asociaţii îngemănate, care poartă acelaşi nume, în două limbi diferite: „Credinţă, Lumină şi Speranţă” şi „Fede, Luce e Speranza”. „Am ales să facem întâlnirea şezătorilor la Moşna deoarece o parte din sufletul nostru, al meu şi al soţului, părintele Dumitru Cioban (fost paroh la Moşna), a rămas acolo unde am trăit cei mai frumoşi ani din viaţă. Venind din Bucovina, am avut o mare bucurie să descoperim oameni minunaţi, care ne-au primit cu braţele deschise. Cu ani în urmă am înfiinţat această asociaţie,

Într-adevăr, bătrânii satului, chiar dacă duc în spate ani mulţi, grei şi măcinaţi de multe boli, nu doar că au avut răbdare, ascultând explicaţiile specialiştilor şi invitaţilor, ci au împărtăşit din gândurile lor şi, la final, au avut chiar energia să se prindă sprinţar şi în câteva hore moldoveneşti: „Om petrece ş-om cânta,/ Inima ne-om bucura/Şi om spune tuturor/Mersul şezătorilor”.

Fiecare ie spune povestea unui univers întreg

Şezătoarea nu putea începe fără rugăciunile şi binecuvântarea preotului paroh Cristian Irimia, care s-a rugat împreună cu cele aproximativ 100 de persoane prezente pentru „împreună-lucrare şi lucru spornic”. A urmat o prezentare maraton a costumelor populare din mai multe zone etnografice ale ţării, adevărate nestemate asupra cărora s-au oprit specialiştii invitaţi de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Aceştia au spus că unele ii prezintă influenţe de la o zonă la alta, deoarece românii, mocani, cu „oi multe, mândre şi cornute”, cu „cai învăţaţi” şi „cîini bărbaţi”, au străbătut în transhumanţă tot teritoriul „de la Nistru pân’ la Tisa”. Muzeograful Eva Giosanu, de la Muzeul Etnografic al Moldovei, a precizat că, din textele populare, ca şi de pe costumele populare, învăţăm mari adevăruri: „Este exact ca la «Tatăl nostru»: când eşti copil, îl înveţi mai mult mecanic, însă abia mai târziu înţelegi rugăciunea. Noi trebuie să preţuim lucrurile care ţin de tradiţia şi cultura populară, deoarece străbunii le-au lăsat cu un scop, acela de a afla cine suntem; ele ţin de identitatea noastră. Când vom înţelege aceste aspecte, vom privi cu mult mai mult respect faţă de ce am primit moştenire de la înaintaşi. (...) De exemplu, basarabenii reprezintă în sine o minune a istoriei, deoarece au fost călcaţi şi asupriţi nu doar de ruşi, şi ei totuşi încă vorbesc româneşte. Iar pe iile din Basarabia întâlnim acele râuri care nu sunt altele decât Prutul şi Nistrul, iar acele cruciuliţe de pe râuri sunt eroii neamului care au căzut în lupte pentru păstrarea credinţei, a limbii, a neamului”. Totodată, muzeograful ieşean a adus un elogiu poporului român, comparându-l cu „un bătrân aşezat, înţelept şi răbdător, educat şi cu tradiţii milenare”: „Să nu uităm că aici, acum 5.000 de ani, era Occidentul Europei, cultura Cucuteni fiind cea mai avansată din Europa. Iar noi eram aici. Să fim recunoscători străbunilor noştri pentru că, pe lângă o limbă, o ţară şi un neam, ne-au lăsat moştenire aceste semne identitare. Ştiţi, când un om moare, se duce odată cu el o întreagă lume, însă dacă din universul omului rămân aceste lucruşoare pe care noi le cinstim, atunci ei vor continua să trăiască prin ele şi prin noi”.

Creatoarelor şi purtătoarelor de ii, doamna Eva Giosanu le-a transmis să fie mândre de ceea ce fac, pentru că ele „poartă mesajul mâinilor care au putrezit”, contribuind, în acelaşi timp, la „un exerciţiu de recuperare a memoriei şi istoriei, un fel de căutare arheologică sufletească şi culturală”.

„Cine nu ţesea şi nu cosea, nu se mărita”

La amenajarea unor încăperi din Centrul de zi dedicat persoanelor vârstnice au contribuit şi bunicii cu amintirile şi lucruri personale: costume populare, războaie de ţesut şi urzit, fotografii moştenite de la părinţi şi bunici, obiecte casnice. „Încă se folosesc prosoape ţesute, dar în special la înmormântări. Mai pun şi la nuntă, la naşi, pe aici şi prin împrejurimi se mai dau prosoape, se pune prosop la colaci”, ne explică o bătrânică de 80 de ani, care trage de zor la stative. În trecut, completează bunica râzând, „cine nu ţesea şi nu cosea, nu prea se mai mărita, că fără zestre n-o lua nici hârlea (nimeni). Acum sunt alte vremuri”.

Vremuri... tehnologizate, după cum chicoteşte o altă bătrânică, cam de acelaşi leat, stând ţanţoşă pe o băncuţă cu un fuior de lână adus mai mult pentru prezentare: „În ultima vreme, de ce să vă mint, eu nu mai torc, că nu prea mai pot (iar mâinile muncite şi degetele înţepenite de boală confirmă spusele bunicii), însă înainte era important să ştii să faci lucruri din astea. Trebuia să îmbraci copiii, să umpli casa de lucruşoare. Acum, toată lumea e cu tehnologia, cumpără de-a gata şi stă pe reţelele astea (n.a.: râde). Noroc că mai venim aici şi mai arătăm ăstora mai tinerei, copchiilor, cum se trăia odată”.

Aici, la centru, bunicii moşneni sunt valorificaţi: se organizează diferite manifestări pentru ei, sunt invitaţi la serbările nepoţilor, îşi povestesc viaţa, cu bunele şi relele ei şi chiar sunt încurajaţi să facă mişcare în sala de sport. Însă, cea mai mare fericire e atunci când îi văd pe cei mici cum cântă şi dansează, cum regăsesc, printre telefoane, tablete şi internet, bucuria jocurilor de altădată, „semn bun că vor duce mai departe tradiţiile noastre”. Un astfel de moment încântător a fost reprezentaţia copiilor de clasa a II-a, care, îndrumaţi magistral de doamna învăţătoare Petruţa Popa, s-au jucat „De-a anijâta”: „Hei, hei, scăunelul/Veselia lui bunelu’/Când bunelu’ nu-i acasă/Scăunelul stă sub masă/Şi pisica stă pe el/Ronţăind un şoricel/Şi sub scaun stă Azor/Ronţăind un os de zor”. Cu această ocazie, prichindeii au făcut şi o scurtă recapitulare a adunării: „Eu anij, eu anij.../Cum tu? Tu nici nu ştii să numeri! Ei, nu ştiu, ştiu!... Ghini, uăi. Ia zî: Unu plus unu. Doi! Doi şi cu doi. Patru!...” şi tot aşa, au trecut prin aproape toată adunarea cu 1, 2, 3 şi 4. „Ghini, uăi, ia sî ti văd cât fac cinci şi cu cinci? Apăăăăi, cinci şi cu ciiiinci faci... ăăăăă”, iar răspunsul se lasă aşteptat. În ajutor îi sare o fetiţă: „Hai, zî aşa, cât faci cinci ouî şi cu cinci ouî? Dacî mamă-ta îţi dă cinci ouî şi mătuşă-ta încă cinci ouî, a, zî cât faci?” După o scurtă ezitare, vine şi răspunsul de netăgăduit: „Apăăăi, faciiii... un ciaunel de scrob”.

Hârjoana a continuat, însă copiii au arătat apoi şi că ştiu a juca şi s-au prins în două hore. „Ar fi minunat ca în curricula şcolii, la clasele primare, să fie incluse şi conţinuturi despre folclor, pentru că nu învăţăm de nicăieri. Da, avem bătrâni în sat care au păstrat cu sfinţenie aceste lucruri, ei cunosc povestea iei, cum a fost cusută, de la cine moştenită, însă noi am dori să aflăm şi semnificaţia simbolurilor de pe ea... eu de aceea am venit aici, la şezătoarea dumneavoastră, ca să învăţ şi să le spun şi copiilor”, a subliniat doamna învăţătoare.

„Rodul muncii ţăranilor de aici”

În semn de preţuire pentru promovarea costumului popular, a tradiţiilor şi obiceiurilor locale, părintele Dumitru Cioban, fost paroh la Moşna, a oferit câte o icoană cu „Cina cea de taină” doamnei Eva Giosanu şi domnului Georgel Popa, întâiul gospodar al satului. „În urmă cu 10-15 ani, tinerilor le era ruşine să îmbrace costumele populare, iar acum se «bat» să intre în trupa de dansuri care ne face cinste oriunde s-ar duce în ţară, în Italia sau în Republica Moldova. Iar ce vedeţi aici, în Centrul de zi pentru persoane vârst­nice, e rodul muncii ţăranilor de aici şi implicării totale a oamenilor de aici, între care îi amintesc pe Ionela Ciobotaru şi Dan Cernat. În acest mod nu doar păstrăm amintirea vie a îna­intaşilor, ci cultivăm în rândul copiilor şi tinerilor respectul cuvenit părinţilor, bunicilor şi străbunicilor”, a subliniat şi primarul Georgel Popa.

Ansamblul de folclor „Moldovenii din Cetate”, coordonat de coregraful Dan Cernat, strânge în jurul său nu doar copii şi tineri, ci şi bătrâni, de a căror expertiză se bucură cei dintâi. „Avem trei formaţii de dansatori, pe categorii de vârstă, cărora încercăm să le sădim dragostea faţă de frumos, de autentic, de tradiţii, iar la concursuri cu asta ne prezentăm, cu un crâmpei din tradiţia locală, ceea ce ne reprezintă pe noi, simplu, ca la vatra satului. În acest fel îi valorificăm şi pe bătrânii pe care îi avem în jurul nostru, care mai ştiu cum se jucau odinioară, în aceste locuri, «Hora», «Sârba», «Coasa», «Coşerul», «Alunelul» şi altele; şi noi le mulţumim că au păstrat, au conservat şi au împărtăşit cu noi din cunoştinţele şi trăirile lor”, a transmis maestrul coregraf.

Şezătorile sunt şi un prilej de socializare şi de transmitere a unei stări de bine, după cum ne-a mărturisit şi Ortansa Tânjală, din Iaşi, care, de când a ieşit la pensie, cutreieră ţara cu prietenele iubitoare de folclor: „E frumos, deoarece împărtăşim aceeaşi dragoste pentru folclor, pentru frumos; aflăm lucruri noi, interesante, păstrăm legătura. Şezătoarea e o stare, o stare de bine şi o comuniune între oameni. La pensie încercăm să ne ocupăm timpul cu lucruri înălţătoare”.

„Din Basarabia vă scriu/ Dulci fraţi de dincolo de Prut”

Un chip luminos şi încântător, doamna Vera Sali, medic de laborator la cel mai mare spital regional din Chişinău, a vorbit cu însufleţire şi cu un respect deosebit faţă de „straiele româneşti” păstrate cu sfinţenie de bunica sa: „Locul meu de baştină este un sat de poveste - Cartal, din regiunea Odesa, raionul Reni, iar bunica mea, mama Paşa, spunea că nu prea aveam straie româneşti deoarece acolo nu prea s-a cusut; dumneaei avea însă foarte multe cămăşi pe care le-au adus românii în perioada interbelică; dumneaei cânta într-un ansamblu şi astfel câştiga aceste straie. (...) Când au venit răii, că nici nu vreau să le zic pe nume, primul lucru pe care l-au făcut a fost să confişte straiele româneşti şi tot ce ţinea şi amintea de România. Din ’78 sunt la Chişinău pentru că acolo ne-au trimis părinţii ca să învăţăm româneşte. (...) Eu am cusut prima cămaşă în 2012, cu motive de la Botoşani, în memoria reginei Maria. (…) Am înfiinţat apoi o şezătoare chiar în Spitalul Republican „Timofei Moşneaga” din Chişinău - „Muguri identitari”.

Medicul a adus la Moşna şi două ii care au aparţinut soţiei, respectiv fiicei marelui istoric unionist bucovinean Ion Nistor. Lucrate cu mare fineţe şi migală, iile i-au fost dăruite doamnei Vera de Ileana Funduc, nepoata istoricului din Bucovina de Nord. „Le port cu mine ca pe nişte icoane. Am fost cu ele şi în închisoarea din Sighetul Marmaţiei, unde a fost torturat Ion Nistor; le-am dus acolo ca să duc spiritul lor în celula unde acesta a fost închis şi torturat. (…) E ceva înălţător când, la numeroasele expoziţii pe care le organizez, străinii se minunează de aceste veşminte, rodul muncii femeilor noastre”, a subliniat, cu emoţie, Vera Sali.

Şezătoarea de la Moşna, visul Valentinei din Italia

O altă româncă îndrăgostită de costumul popular şi pe care îl prezintă cu mândrie italienilor este Valentina Rusu-Bulgaru (foto). Aceasta a cutreierat şezătorile din România cu o curiozitate ca de copil în căutarea poveştilor de pe ii. Astfel i-a încolţit în suflet ideea organizării unei şezători „ca în cărţi” în Iaşul drag şi iubit. „Am venit aici să împlinim un vis al Valentinei, care se chinuie la Biela, în Italia, să păstreze nu doar tradiţiile, portul popular, ci şi respectul faţă de această ţară. Fără nici o exagerare, Valentina este ambasadorul nostru acolo. Ea a venit la noi, în Ardeal, şi a văzut cum facem şezătorile şi mi-a spus: Vreau şi eu să aduc şezătoarea la mine, în Iaşul meu drag. Şi a reuşit; ne-a strâns astăzi laolaltă pe toţi”, a spus Zorica Donţu, din Ozun (Covasna).

Emoţionată peste măsură, doamna Valentina s-a arătat extrem de bucuroasă că se află „în mijlocul unor oameni cu respect faţă de cultură, tradiţie şi credinţă, prieteni dragi, de suflet, de la care a învăţat să coase”: „Singurul sentiment care mă încearcă este acela de bucurie. Şi recunoştinţă pentru toţi”.

Cu determinare, în ciuda piedicilor şi a indiferenţei de care se mai loveşte uneori, doamna Valentina organizează în Biela (Italia) mici şezători, întâlniri cu femeile românce care doresc să coasă, să ţese sau, pur şi simplu, să vorbească despre România. În această toamnă un alt vis, la care a muncit mult, i se va îndeplini: o expoziţie de o săptămână, cu costume populare româneşti în cea mai importantă sală din Biela, în cadrul evenimentului urmând a fi parafată şi o înfrăţire cu o localitate din judeţul Prahova.