Povestea unei fântâni

Un articol de: Ștefan Mitroi - 13 Martie 2020

Nu știu cum era prin alte părți, dar la mine în sat, primăvara începea cu scoaterea cerului din pământ. Ca să-l ferim de frig și de crivățul iernii, ce-l putea smulge din locul lui, ducându-l cine știe unde, îl puneam toamna la păstrat pe fundul unei fântâni cu cumpănă. Singura fântână cu cumpănă din tot satul.

 Înainte de asta, câteva femei strângeau stelele în niște coșuri mari de nuiele, pe care le așezau peste iarnă în podul bisericii. 

Luna era învelită într-un ștergar nou și luată, cu rândul, de una dintre ele acasă.

 Într-o seară, am văzut cum cele două odăi ale casei noastre se umplu de lumină, fără ca lampa să fie aprinsă. Îi venise rândul mamei să aibă grijă de lună. O ținea în odaia mare, aproape de fereastră, ca să se bucure toți oamenii care treceau pe drum de lumina ei. 

Odată, cum nu mai aveam răbdare ca mama să scoată pâinea din cuptor, am rupt un colț de lună și l-am dus la gură. Semăna la gust cu pâinea. Și era la fel de fierbinte. Noroc că luna a crescut până ziua următoare la loc, așa că n-a băgat nimeni de seamă. 

Norii nu-i lua nimeni acasă. Ei rămâneau sus, ca să aibă de unde să cadă ninsoarea.

Eram în înțelegere cu un fir de iarbă, care știa cu mare precizie când vine primăvara, având întotdeauna grijă să ne spună și nouă.

Zile în șir se mișca în sus și în jos cumpăna fântânii, până era scos tot cerul la suprafață cu ciutura. După care erau puse la loc luna și stelele.  Câteodată, se putea întâmpla ca vreun drumeț însetat să creadă că e apă și să soarbă cu lăcomie din ciutură. Dar nu se putea sătura nimeni, oricât de mult ar fi apucat să bea. Pentru că de cer, om fiind, nu te puteai sătura niciodată.

După aceea fântâna era folosită doar pentru apă. Dar cum era una singură, ca să ajungă repede apa la toți, făceam așa: 

Înclinam satul în așa fel încât fântâna să alunece la vale spre cel sau cei care aveau, tocmai atunci, nevoie de ea. Umbla fântâna toată ziua pe ulițele satului.

Iar vara, când venea vremea secerișului, se muta pe câmp. Doar că de data aceasta trebuia înclinat câmpul, treabă de care se ocupau copiii aflați în vacanță. 

Seara ne plăcea cel mai mult. Imediat ce vedeam că soarele a ajuns cu burta lipită de pământ, îl rostogoleam în cealaltă margine a câmpului, obligându-l să răsară din nou. 

Asta până se coceau pepenii. Fiindcă, atunci, îi rostogoleam pe ei, înclinând câmpul spre sat. Și dacă soarele era supărat de ce-i făcusem, nemaivrând să răsară, a doua zi, puneam mintenaș un miez dulce de pepene să răsară în locul lui.Ștefan Mitroi